Am scris, în urmă cu cîțiva ani, un articol despre kakistocrația românească. Vă reamintesc faptul că acest termen se referă la „guvernarea celor mai răi“, provenind din asocierea superlativului adjectivului antic kakos – „rău“ –, kakistos, cu lexemul kratos, personificarea divin-mitologică a „autorității“ în mentalitarul grecesc. Puterea în mîna celor mai răi, pe scurt zis. Așa îmi părea a fi România acelor zile. Nu mi-am schimbat părerea, pe măsura trecerii timpului, dar am creionat, în lumina experienței acumulate ulterior, niște nuanțe hermeneutice. Dacă, în trecut, vedeam proliferarea kakistocrației ca pe o consecință a retragerii oamenilor buni din dinamica socio-politică, actualmente am ajuns să mă întreb ce a determinat, cu adevărat, acestă neobișnuită retragere. În textul anterior, mă arătam destul de conciliant cu „motivele“. Greața – fie ea și în sens metafizic, adică existențialist-sartrian – generase, firesc, gestul de izolare a inșilor cu valoarea principialității (încă) nealterată. Îi împinsese la recluziune, la irepresibile porniri catabazice. Asistam, bănuiam eu, la o activare legitimă a instinctului de conservare în fața agresiunii „răului“ colectiv. Neputință, dezgust, frustrare la escaladarea fioroasă a „netrebniciei“ în viața publică, pentru a fi eufemistic, precum Noica odinioară. Sentimentul inutilității, urmat de epifania (blazată) că ai o singură existență pe care nu merită să ți-o irosești în riposte și excese protestatare. Chiar dacă ele ar fi în numele binelui și al marii comunități.

E mai înțelept să te întorci în lumea ta, să guști cadoul ființării proprii, cadou individual, nu colectiv (în fond, ne naștem și murim singuri, nu asistați, în vreun fel, de întreaga umanitate!) și, desigur, cadou irepetabil. Să te cufunzi, reconfortant, în sine, în autenticitatea (singulară și ea) a identității tale. Cine ți-ar putea reproșa, pînă la urmă, dorința de a rămîne egal cu tine însuți? Nu resping neapărat o asemenea „autovalidare“ a nevoii de intimitate, de eschivă (privată) dinaintea asaltului kakistocratic. Mă frapează însă, mai nou, comportamentele pe care respectiva atitudine le angajează la nivel de societate și, ca atare, nu am cum să nu elaborez interogații asupra originii sale reale. Am, de ceva vreme, senzația reactualizării, în sufletul patriei, a paranoiei colective din dictatura ceaușistă. Oamenii – și mă refer la cei de bună calitate, pe care îi respect și îi prețuiesc necondiționat – sînt speriați și dezorientați. Intimitatea, retragerea, izolarea nu-i mai liniștesc, nu mai par să le fie suficiente. Suferă de agitație și anxietate, și-au pierdut spiritul critic și puterea de a reacționa. Dezvăluie fizionomii (și mentalități) de refugiați, cu gestica spastică însoțitoare, în însăși țara lor de obîrșie. Au profiluri de ostatici, nu mai trăiesc siguranța spațiului personal, soluția „ascunderii“ fericite de altădată. „Adăpostul“ le-a fost deconspirat și, vai, cucerit. Aleargă, derutați, prin „kakistocrație“ și tresar la cel mai mic zgomot „politic“. Le este frică pînă și de umbra lor. Nu sînt deloc cinic, remarcînd că, din punct de vedere psihologic, lumea autohtonă contemporană i-ar fi plăcut enorm lui Ceaușescu. Ar fi dominat-o cu ușurință. Scena balconului din 1989 nu s ar mai fi repetat acum cu maximă celeritate. Nu mă înțelegeți greșit! Nu fac aici apologia revoluției cu orice preț. Cineva mi-ar putea chiar reproșa că nu am am înțeles nimic din triumful electoral al lui Klaus Johannis ori din răsturnarea Guvernului Ponta. Ce au reprezentat acele episoade dacă nu prospețime mentalitară, explozie civică, spirit inovator?

Accept observația, dar numai pe palierul de suprafață al conotației ei. Nu contest că, odată coagulați, fie și tardiv, de un principiu reformator, compatrioții noștri, în postură de grup, nu ar fi capabili de ripostă (ba de o ripostă, poate, cam prea vehementă uneori, ceea ce indică prezența frustrărilor adînci!), ci că, în planul individualității, ei experimentează iarăși spaima viscerală de sistem. Se lasă pradă, din nou, psihologic și moral vorbind, disimulării, ipocriziei și eschivei, toate așa-zis „salvatoare“. Întîlnesc prea multă lume (altfel, rafinată) gata să-și asume prudența estimativă și să-și cenzureze abilitatea declarativă, pentru a nu intra la idei. Se vorbește esopic astăzi, cu aluzii indirecte și complicate la realitatea imediată, se critică deviat și doar prin insinuare, se mimează inocența, se face cultul „tăcerii de aur“ și se sugerează, compulsiv, frica de „a nu fi ascultat“. Continui să înțeleg retragerea din calea entuziasmului kakistocratic și să ofer credit circumstanțelor atenuante ale instinctului de conservare. Nu pot să-mi reprim însă întrebarea dacă, undeva, prin profunzimile subliminale ale comportamentului „carceral“, nu se află cumva o mică, delicată și sensibilă lașitate. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.