Unii presupun că oamenii de la munte, chiar dacă mai aprigi decît cei de la șes, ar avea totuși un simț civic sau moral ceva mai dezvoltat. Că ar fi mai dintr-o bucată, cum se spune. Nu știu cum o fi din punct de vedere sociologic sau statistic, dar am să relatez  cîteva povești dintr-o zonă de munte.

● Cînd Costel, ușor băut fiind, a scurtat drumul cu căruța peste terenul babei Reta, desfăcîndu-i doi pari din gard, pe care apoi i-a pus la loc, bătrîna l-a ochit de la distanță, deși era spre seară. Nu l-a prins, dar a știut cine era. Supărată că omul i-a călcat iarba, pe care oricum ea n-o mai folosea, pentru că nu mai avea animale, bătrîna și-a făcut a doua zi de lucru pe la grajdurile dinspre munte ale lui Costel. A moșmondit ea ceva pe acolo. Ceva mai tîrziu, Costel și-a găsit mielul mort în grajd. Fără să nege că ea ar fi autoarea, baba ne-a spus că doar așa ne învață și Scriptura: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. După povestea asta, am văzut-o odată pe baba Reta citind Biblia în curte, în picioare, cu coasa sprijinită de umăr. Fiind pe la vremea înserării, umbra ei cu coasa se lungea aproape nefiresc pe dealul din apropiere. O imagine greu de uitat.

 Într-o zi m-am împotmolit cu mașina pe un drum desfundat. Drumul era îngrădit de-o parte și de alta cu sîrmă ghimpată, fixată din loc în loc cu niște pari de lemn. Din poziția în care ajunsesem pe acele șleauri, nu mai puteam ieși cu mașina din noroi fără s-o hîrjîi de gard. M-am dat jos și am scos un par din pămînt, încercînd să îndepărtez puțin gardul ca mai cîștig ceva spațiu, cu gîndul de a-l înfige la loc după ce redresam automobilul. Nu era o treabă prea simplă, iar în timp ce trăgeam de par, am văzut un sătean în vîrstă, care urca dealul spre mine, aproape alergînd. M-am bucurat, gîndindu-mă că vrea să-mi dea o mînă de ajutor. Dar cînd s-a apropiat, abia răsuflînd, omul a început să strige și să înjure. A pus mîna pe parul din gard și l-a împins în mașină. Greu am priceput că țăranul își apăra terenul. Mă considera un intrus care voia să-i mute gardul. Văzuse gestul meu de la o jumătate de kilometru și sărise instinctiv, asemeni unui cîine care-și păzește teritoriul. Cîteva clipe ne-am luptat în jurul parului, eu încercînd să-mi feresc mașina de zgîrieturile pe care gestul lui le putea produce, el părînd că vrea chiar să dea în mine. Nu era loc de rațiune sau de cuvinte. Abia cînd mi-a dat prin cap să-i strig că gardul ăla fusese făcut din banii mei (ceea ce era în bună parte adevărat) s-a oprit brusc. O vagă luminiță a sticlit în ochii lui alerți, dar opaci. A lăsat parul jos și mi-a întors spatele plecînd împleticit, asemeni unui animal sălbatic care socotește că e cazul să renunțe la pradă, în favoarea unui concurent mai puternic.

 Niște copii excursioniști, împreună cu profesorul lor de sport, au ajuns într-o poiană de la marginea satului. Zărindu-mă prin apropiere, m-au întrebat dacă pot juca fotbal acolo. M-am mirat de întrebare și le-am spus că nu văd ce i-ar putea împiedica. Am greșit. Nu știam că poiana tocmai fusese luată în arendă de către un sătean cu un foarte dezvoltat simț al proprietății. Copiii și profesorul și-au lăsat rucsacurile jos, au făcut două porți din patru bețe și au încins un meci. N-au trecut nici cinci minute, că din pădure a apărut săteanul răcnind și învîrtind în mîini o bîtă imensă (cît o tulpină de copac). Asemeni celui de mai înainte, cu gardul, fără vorbe sau vreo somație, omul venise să-și apere terenul de intruși. Era un fel de demonstrație prin care voia parcă să înștiințeze lumea de noua achiziție, să-și marcheze teritoriul. Nu mai conta că în fața lui erau niște copii nevinovați și nici că profesorul de sport era de trei ori cît el.

 Georgică avea niște cîini foarte răi. Pe seară, înainte să vină Marioara de la lucru, de la oraș, i-a dezlegat. Marioara era vecina lui, care făcea naveta și cu care se dușmănea de moarte, așa cum șade bine vecinilor de prin partea locului. Cînd femeia a trecut prin apropierea curții lui, cîinii s-au repezit la ea. Femeie voinică de la țară, Marioara s-a apărat cît s-a apărat, dînd în ei cu o sticlă de bere pe care o avea în sacoșă. În cele din urmă însă, cîinii au doborît-o și au sfîșiat-o. Georgică a declarat la poliție că n-a auzit strigătele ei, că n-a avut habar de ce s-a întîmplat. Ba nu și-a mai recunoscut nici cîinii, zicînd că nu erau ai lui. Femeia se pare că agonizase pînă dimineață, cînd și-a dat sufletul.

Nu știu dacă asemenea întîmplări ar putea fi puse în vreun fel pe seama sechelelor comunismului.