Am tot observat de-a lungul vremii că o bună parte din străzile orașelor noastre sînt, de fapt, fundături. Nu duc nicăieri, se închid pur și simplu. Nu știu dacă e o problemă care dăinuie mai din vechime, dacă e vreo tradiție de cine știe cînd, dar știu că fenomenul poate fi astăzi remarcat mai ales în zonele de blocuri construite pe vremea lui Ceaușescu. Dacă rătăcești cu mașina, mai ales, printre astfel de blocuri de beton, te poți trezi foarte des că nu mai ai altă soluție decît să întorci. Înfundarea asta perpetuă o conștientizezi mai bine cînd ajungi prin cetăți vestice sau prin orășele italienești și grecești în care descoperi o mulțime de străzi și străduțe din ce în ce mai înguste și mai labirintice, dar care nu se înfundă niciodată. Cînd crezi că ai ajuns la capăt, întotdeauna se mai ivește un cot al străduței, o scăriță de piatră, un pasaj, o cît de mică trecere pe unde poți „scăpa“ către alte străzi și cartiere.

Probabil că paranoia ceaușistă, frica dictatorului și a comuniștilor de spații incontrolabile și de deschidere, mania izolaționismului și a lipsei de transparență în comunicarea de toate tipurile au generat și asemenea planuri urbanistice. Înfundate.

E o problemă oarecum înrudită cu aceea a închiderii ușilor din față la instituțiile publice, pe modelul rural al intrării pentru musafiri și al camerei bune ținute numai pentru ocazii speciale. Odată cu economia de piață, comercianții au fost primii care au reînceput să folosească intrarea normală a magazinelor, prin față, să nu mai dea, adică, alimentele și alte mărfuri prin spate, așa cum se învățaseră în anii penuriei generalizate dinainte de 1989, cînd cozile trebuiau ascunse în dosuri, să nu cumva să se înșire pe marile bulevarde și să strice imaginea luminoasă a „societății socialiste multilateral dezvoltate“. Încetul cu încetul, parcă și în zona clădirilor publice povestea asta s-a mai atenuat, pe măsură ce ne‑am depărtat în timp de perioada comunistă. Autoritățile au început să permită în tot mai multe cazuri publicului plătitor de taxe și impozite să intre pe ușa cea mare, din față, și să nu se mai strecoare prin dos.

S-ar putea zice, deci, că la acest capitol măcar, deși foarte lent, facem totuși pași în direcția cea bună, îndepărtîndu-ne de închistările comuniste. Ce-i drept, cu fundăturile dintre blocuri, soluțiile nu-s foarte simple. Arhitectura de acest gen va rămîne moștenire încă multă vreme de aici încolo.

Mai nou însă, la orizont a apărut un alt tip de frînă în circulația deschisă prin orașe: mania semafoarelor. Tot așa cum comuniștii ne-au vîndut ideea blocurilor de beton ca fiind o modernizare a țării, actualii primari par a considera că civilizația urbană și traficul modern ar presupune cît mai multe semafoare. Ba mai bine ar fi să le zicem stopuri. Unele dintre acestea nu doar că nu ajută, dar duc chiar la o și mai proastă circulație. Mulți au observat poate că există intersecții în care, dacă stopurile se defectează, circulația e mai fluentă, șoferii și pietonii descurcîndu-se mai bine cînd își dau singuri prioritate unii altora. Sînt multe exemple. De pildă, cel de lîngă parcul IOR din București, la podul de pe strada Liviu Rebreanu. Un alt caz e pe bulevardul Colentina, în apropiere de intersecția cu Doamna Ghica. O trecere de pietoni simplă făcea acolo posibilă traversarea și cînd era trafic, și cînd nu era. Dar s-a instalat și un stop. Acum pietonii apasă pe buton și, ca să nu încalce legea, așteaptă cuminți pe trotuar aproape un minut, chiar dacă nu trec mașini, pînă își face efectul apăsarea. La rîndul lor, mașinile trebuie să stea la stop cînd e roșu, chiar dacă toți pietonii au trecut. Iar lucrurile astea se petrec chiar în contra curentului de pe o arteră ce pare a fi fost amenajată cu grijă pentru facilitarea traseului zilnic al primăriței (stopurile de pe străzile perpendiculare au un roșu foarte lung, de partid).

Trebuie spus că în Olanda se experimentează de mai mulți ani renunțarea la stopuri, mai ales în localitățile mici. Rezultatele, spun autorii experimentului, sînt că accidentele nu s-au înmulțit, traficul e mai fluent, iar șoferii și pietonii au devenit mai atenți și mai amabili unii cu alții.

La noi nu se fac studii sau nu se ține seama de ele. La televiziuni vorbesc „specialiști“ care par să fi descoperit roata, adică ideea semaforizării inteligente (unda verde). Asta după ce, cum știm, un asemenea sistem a fost deja de mult plătit din banii bucureștenilor, dar n-a funcționat aproape niciodată. Bănuim că excesul de stopuri poartă pecetea  afacerilor cu firme „de casă“ ale primăriei, cum se spune. Mă întreb însă de ce acest gen de afaceri se fac mai întotdeauna în sensul frînării. Adică de ce să nu dai banii publici la prieteni care să ajute circulația și nu s-o încurce mai rău?

Concluzia mai generală ar putea fi că întreaga noastră societate e incapabilă să scape de fundături, de stopuri și de obstacole. Sîntem urgisiții încetinirii, opririi, ocolirii și ai bețelor în roate. De ce ni se blochează orașele, de ce n-avem autostrăzi, de ce trenurile merg mai încet chiar decît la momentul înființării lor? Ce ni se întîmplă?

Foto: wikimedia commons