Să am vreo trei ani – probabil că e unica amintire conștientă de la vîrsta asta – și o aștept pe maică-mea care a intrat în biroul directoarei de la grădiniță. Nu știu de ce m-a lăsat acolo, pe hol, ea nici măcar nu-și aduce aminte de întîmplare, deși am întrebat-o de un milion de ori. Oi fi făcut ceva de nefăcut, căci oricum mi s-a povestit că fix de la înscriere am lăsat o amprentă de neuitat în memoria celor de acolo: mi-am băgat capul între barele verticale ale gardului de fier din curte și m-am înțepenit. Nu mai știu cum m-au scos de acolo, mi-or fi uns capul cu săpun și m-au scos ca pe un inel încăpățînat, o fi venit un domn puternic și o fi îndoit barele cu mîinile goale, tot ce se poate.

Stau și o aștept pe maică-mea, despărțirile de ea la vîrsta asta mică sînt necruțătoare, se lasă cu lacrimi și suspine. Mi-am lipit fruntea de un acvariu aflat în hol și mă uit la gupii, neonii, sanitarii și peștii ăilalți cu niște cozi ca evantaiele, roșcați (am uitat cum se numesc) printr-o lentilă uriașă de lacrimi. Se plimbă de colo-colo în cutia de sticlă, îi văd distorsionați, în milioane de curcubee, un ochi imens de Paracheirodon innesi, în care mă oglindesc eu, în care se oglindește el, și tot așa, la infinit.

Momentele cînd o așteptam pe mama probabil că-mi definesc copilăria. O așteptam zilnic să vină de la muncă, să-i umblu prin sacoșe după, poate, prăjituri sau cine știe ce sărăcie de banane necoapte pe care a avut norocul să pună mîna. O așteptam ca să-i iau geanta din mînă, geanta ei care purta încă înăuntru frigul amarnic al iernii de afară. Geanta maică-mii era izvor nesecat de fascinație. Pudriera mică, niște pixuri, un carnețel și o puzderie de rețete de la medic pe care încercam să le reproduc pe coli A4 tăiate lunguieț, cu tot cu scris și cu ștampile.

O așteptam pe maică-mea în vacanțele lungi cînd mă trimitea la bunica, în Constanța. Cînd ajungeau cu toții, în final, de la București, o vedeam cumva străină, îndepărtată, cu un aer pe care nu i-l mai recunoșteam. Știți, ca atunci cînd îți vine un amic din străinătate și ți se pare că aduce cu el altă aură, altă realitate. E ca și cum ar fi venit decupată cu un cub din Bucureștiul ăla cu tot, și ar fi umblat așa cîteva zile în el, ca într-o bulă stranie.

Apoi am început să aștept diferite alte chestii. Așteptări bune, înfricoșătoare, indiferente, de complezență, vesele, triste, penibile. Cum am așteptat zadarnic un iubit acum un milion de ani cînd nu erau telefoane mobile, iar ăla n-a mai venit. În piept aveam o insignă rotundă pe care mi-o adusese cineva din America. Pe ea scria: I hate to wait.

Am așteptat în gări trenuri care nu mai veneau, asta sună într-un fel romanțios, dar, ale naibii, nu mai veneau și cel mai adesea era frig sau eram obosiți, de cele mai multe ori și una, și alta.

Am așteptat metrouri și m-am uitat la oameni, o bătrînă cu ditamai sacoșa de rafie nu știa cum se ajunge la Piața Sudului, am îndrumat-o, nu m-a crezut și a mai întrebat alte două persoane. Altcineva, un tip mieros, împarte pe bani pliante gratis de la nu știu ce fast-food și nu prea are noroc, o doamnă pe care o știu de vreo trei ani vrea bani pentru un cămin de copii.

Am așteptat, ca orice bucureștean, pe cineva la Romană. Probabil că ăsta e locul în care toată lumea își dă întîlnire. Cînd ieși primul pe scările rulante de la metrou, mai multe perechi de ochi se vor repezi să te vadă, cu speranța stinsă repede că nici tu nu ești cel așteptat.

Am așteptat diverse chestii metafizice. Dragostea, înțelepciunea, răbdarea. Așteaptă, ți se spune, doar nu vrei să vină așa, dintr-o dată. Am așteptat să scoată bunică-mea cozonacii din cuptor, am așteptat să facă un turn din clătite, că nu voia să-mi dea una cîte una. Am așteptat pizza cu stomacul chinuit de foame.

Acum aștept un curier. Relația noastră e schizofrenică oricum, eu abia aștept să vină, dar ne-am certat la telefon, el abia așteptă să scape de pachet și-mi urăște profund mațele. Sîntem în eterna dilemă în care eu n-am cum să fiu acasă în orele de lucru, iar el nu livrează la alte ore decît în orele de lucru. A zis că vine ieri. Acum e azi, iar eu aștept.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactorșef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.