În multe discipline umaniste există „noi“ și „ei“, rivalități între cercetători, uneori reale, alteori confecționate. O să ilustrez asta alegînd la întîmplare ca exemplu arheologia.

Unul din cele mai puternice antagonisme în arheologie este între arheologii de teren și cei de fotoliu. Arheologii de teren trăiesc cu convingerea că există un fel de eroism elementar în munca lor. Cîte unul – cunoscuți de-ai mei, oameni dintr-o bucată – mai bea dintr-un craniu sau critică în public dictatorul arab local. În orice caz, li se pare că numai cineva care stă în pustie și scoate din pămînt, cu sudoarea frunții, lucruri care n-au mai văzut lumina zilei de mii de ani se poate numi arheolog. Cei care stau la bibliotecă, palizi, în aer condiționat, și scriu pedant despre monede sau statui pe care alții le-au găsit pe teren pentru ei, sînt doar niște uzurpatori. Invers, arheologii de analiză, rafinați, au un surîs îngăduitor pentru arheologii de cazma. Sigur, cineva trebuie să fie și la munca cîmpului, să măsoare, să ducă roaba. Dar abia aici, în foișorul unde lucrează, ei fac aceste rapoarte primare de săpătură, aceste date brute să intre în corelațiile mari ale istoriei. Abia ei vin cu nuanțele, cu sintezele, ei fac din informații – cunoștințe. Lucrurile se văd deci mereu în două oglinzi diferite. Cel cu latura practică a disciplinei are, pe de-o parte, astuția celui care știe cum merg lucrurile în viața reală, își suflecă mînecile și face treaba, ba chiar și-o glumă; dar tot el e și un tip vag primitiv, care, ca să fim drepți, știe că a descoperit ceva, dar nu înțelege exact ce. Cel cu latura teoretică, pe de altă parte, tobă de carte, aduce lumină la nivel local și regio-nal; dar tot el e un tip clorotic, stîngaci, care se încurcă-n speculații.

O altă dihotomie este între specializările naționale și cele universale. Arheologii care se ocupă de subiecte locale (indiferent că e vorba de Cucuteni sau de Tîrgul de Floci) au de multe ori convingerea că, pînă la urmă, ăsta e destinul care ni s-a repartizat, asta e contribuția care se așteaptă de la noi. Dacă tot e vorba să iluminăm trecutul cuiva, de ce să nu fie chiar trecutul nostru? Doar n-o să te arunci tu, ca român, să studiezi romanizarea Mauretaniilor sau să produci o monografie despre Sicilia normandă? Dar există și arheologi care au ajuns să se concentreze pe subiecte fără nimic palpabil românesc în ele. Asta înseamnă fie că subiectul are o geografie mai exotică, fie că ține de aspecte teoretice (implicații epistemologice, să zicem), care sînt, în arheologia de la noi, prin definiție exotice. Ei au impresia că aerul îmbîcsit al bibliografiei strict în limba română e provincial, că trebuie ieșit din bula balcanică a măruntei autovalidări și discutat de la egal la egal cu marii șmecheri din comunitatea științifică. Așadar, cel care lucrează la inserția națională a disciplinei e atît un truditor pe ogorul patriei, dar și un condamnat la minorat. Cel care lucrează la articulația universală a disciplinei e atît un bun ambasador științific, cît și un păcălit de iluzii occidentale.

Lista e lungă. Avem, de pildă, arheologi care lucrează în continuare prin institute și muzee, dar și din cei care și-au luat cîmpii, înființînd o firmă de consultanță sau de arheologie preventivă sau lucrînd în proiecte internaționale, deci nu din bani publici românești. Aceștia din urmă, care n-au rămas fideli sărăciei de la stat, sînt trădători și nu au cum să facă cercetare temeinică; au doar papagal și plasează buzz-words acolo unde cere grila. La rîndul lor, cei așa-zis din privat cred că cei din sistemul public sînt caduci, nu folosesc decît bibliografie de pînă-n anii ’80 care nu mai are nici o valoare și nu sînt conectați, ca ei, la trend-urile europene.

Mai există, în orice grup de cercetători, unii care sînt fața publică a grupului, și unii, de obicei mai jos social, în orice caz salarial, care sînt puțin vizibili la conferințe de presă și care nu prea apucă să-și pună semnătura pe materiale ai căror autori principali sînt. Cei care prezintă mereu, la Ambasada Franței, sau ministrului Culturii, rezultatele „a douăzeci de ani de cercetare“ cred că fără viziunea lor integratoare, fără direcția pe care doar ei știu s-o imprime, rezultatele ar fi zero, și sponsorizările la fel. Cei care, de fapt, pun osul ca aceste rezultate să apară visează să plece-ntr-o zi, iar instituția deodată să se prăbușească în spatele lor, cu viziune integratoare cu tot.

Inutil să mai spun că, în discursurile forțat stereotipe pe care l-am improvizat aici, toate taberele se înșală în aceeași măsură. Ba chiar taberele astea (Anciens et Modernes…) nu sînt deloc așa diferențiate cum artificial le-am prezentat eu: mulți arheologi de teren mai lucrează și în bibliotecă pentru publicații, mulți cercetători de subiecte „românești“ le proiectează și într-un context european și așa mai departe. Dar rivalități există. Uneori sper că rolul lor e doar de a ne menține solidari. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.