A fost o zi foarte lungă. Plecat de la Otopeni aproape de prînz, am aterizat pe JFK tot pe la prînz, în aceeaşi zi. Cele şapte ore diferenţă de fus orar coincideau aproape perfect cu durata zborului, aşa că timpul petrecut în avion dispărea ca într-un fel de buclă. Văzusem ca într-un vis crestele Alpilor încă înzăpezite, plajele de pe ţărmul vestic al Europei, întinderea albastră a oceanului punctată din loc în loc de cîte o ambarcaţiune ca o minusculă liniuţă albă, apoi marile suprafeţele îngheţate din peninsula Labrador şi estuarul colosal al fluviului Sf. Laurenţiu. Au urmat minute întregi de survol al suburbiilor New York-ului, impresionant de rectangulare, pline de culoare şi verdeaţă. 

Era pentru mine prima imagine a Occidentului, a lumii libere, la puţin timp de la Revoluţie.

În aeroport am simţit un miros, un fel de parfum discret pe care ulterior aveam să-l descopăr prin mai toate interioarele publice şi chiar să-l asociez o vreme cu ideea de miros al Occidentului. Pe atunci, prin România nu se foloseau şi nici nu se ştia de existenţa deodorantelor de cameră – fiindcă despre asta era vorba. 

 M-am dus să-mi iau bagajele de pe bandă (nu-mi dau astăzi seama cum am ştiu să mă descurc prin aeroport) şi am văzut cum un negru uriaş cu o vestă fosforescentă lua geamantanele dintr-un loc, le ridica deasupra capului şi le arunca într-alt loc. M-am gîndit cu inima strînsă la icoanele mele pe sticlă  pe care le luasem să le duc românilor la care urma să locuiesc. M-am întrebat cum de se poate ca într-o ţară civilizată să se poarte aşa cu bagajele clienţilor. Următoarea surpriză a fost cînd am dat ochii cu ofiţerul din dosul unui ghişeu care trebuia să-mi ştampileze paşaportul. Un portorican acru, cu faţa buboasă şi care mesteca gumă. M-a întrebat cu o mină dispreţuitoare dacă am de gînd să fac afaceri în America. Fusesem derutat la completarea formularului din avion în care aveam doar două opţiuni pentru scopul călătoriei: bussines sau turism. Eu eram cu o bursă, aşa că le completasem pe amîndouă, iar lucrul acesta stîrnise mirarea funcţionarului. Prevăzusem însă întrebarea şi-mi ticluisem din timp răspunsul: „Sînt jurnalist aşa că a vizita America e pentru mine nu doar simplu turism, ci şi o afacere“. Portoricanului i-au sticlit ochii a mîndrie şi mi-a dat drumul să trec.

A urmat întîlnirea cu profesoara care mă aştepta cu o pancartă îndărătul unor cordoane despărţitoare şi drumul cu taxiul pînă în Manhattan. Prima imagine a fost a unor hîrtii zburătăcite peste şosea de suflul maşinilor, şi mi-aduc aminte cum m-am mirat că şi la ei sînt gunoaie. Era un soare puternic şi uşor împîclit, iar undeva în faţă se profilau zgîrie-norii cenuşii ai Manhattan-ului. „America“ – mi-am zis – încercînd să mă conving că nu visez. 

M-au năucit traficul incredibil, mulţimea maşinilor mari şi pătrate, nenumăratele taxiuri galbene, sirenele pompierilor, ale poliţiei şi ale ambulanţei, străzile drepte şi pline de magazine cu geamurile vitrinelor lucind de curăţenie. Imaginea oraşului era atît de vie şi de colorată încît mă obosea. Probabil că aşa se simte un deţinut abia eliberat din închisoare. Fusesem obişnuit de-o viaţă cu letargicul şi cenuşiul  Bucureşti.  Iar brusca aterizare în mijlocul  New York-ului, venind dinspre acel Bucureşti, era ca o picare din Lună. Apropo de Lună, am observat imediat că newyorkezii păşeau altfel decît bucureştenii. Cei mai mulţi trecători de pe stradă, de culoare fiind ei, aveau un mers elastic şi relaxat, spre deosebire de concetăţenii mei care se deplasau prin oraş ca într-un fel de marş perpetuu, mînaţi parcă de goana după cele necesare traiului. 

Prima plimbare pe jos a fost la fel de şocantă. În cartierul în care locuiam, de-o parte şi de alta a străzilor erau înşirate tarabe cu tot felul de mărfuri ieftine. Tarabagii, negri sau hispanici (nu ştiam să-i deosebesc), cu şepcile lor întoarse, te îndemnau să cumperi, cu gesturi largi şi vorbe pe care eu abia dacă le înţelegeam. În mintea mea era înrădăcinat tipul de vînzător apatic, zăcînd în spatele unei tejghele, sau cel al casierei de alimentară comunistă care împarte produse şi mustrări cetăţenilor înşiraţi la coadă. E drept că prin pieţele româneşti mai erau şi alte modele. Dar aici, te invitau direct pe stradă, întindeau mîna după tine să-ţi prezinte marfa. Mă simţeam de-a dreptul agresat şi nu ştiam dacă-i bine să mă uit la ei sau să trec fără să-i bag în seamă. De altfel, mi se făcuse şi un întreg instructaj:  pe unde pot şi pe unde nu pot să mă plimb, de ce locuri şi de ce fel de oameni e cazul să mă feresc, ce să fac în situaţia aia sau ailaltă. Mi s-a spus că, în ciuda experienţei mele din România, în Statele Unite cel mai bun prieten de pe stradă e poliţistul. La el se poate apela cu încredere pentru orice. Primul  poliţist lîngă care m-am nimerit a fost lîngă o bancă, la ora la care se scoteau banii. A sărit pe trotuar în faţa mea din duba blindată şi mi-a strigat, agitat, să stau pe loc, în timp ce-şi scotea pistolul din toc. Îi ţinea ţeava uriaşă în sus, în timp ce îşi învîrtea capul în stînga şi în dreapta scanînd împrejurimile. Atunci, în capul meu de est-european, am conchis că străzile New York-ului sînt o adevărată junglă. Încetul cu încetul, aveam însă să descopăr şi farmecul acelui extraordinar oraş care nu doarme şi în care n-am mai avut ocazia să calc de atunci.

În timp ce scriu toate astea, în centrul Bucureştiului, prin fereastra închisă se aude sirena stridentă a unei ambulanţe care se chinuie să înainteze printre zeci de maşini oprite la semafor. Traficul e infernal. După aproape 20 de ani, Bucureştiul a devenit un oraş agitat şi nebun. Uneori poate să-şi aibă şi el farmecul propriu. Cu toate astea, continuă să fie la peste şapte mii de kilometri distanţă de New York.