Raporturile dintre Nadia Comăneci și Securitate au fost atipice. Numele gimnastei era poate singurul care rivaliza, ca notorietate în lume, cu cel al lui Nicolae Ceaușescu. Era un nume cu care regimul comunist se putea lăuda, dar, în același timp, era clar că oricine depășea în acele vremuri un anumit nivel al celebrității începea să fie perceput și ca un potențial pericol pentru același regim. În aceste condiții, Securitatea o controla pe Nadia în cel mai temeinic mod cu putință. O proteja și o spiona în același timp. Situația s-a complicat și mai mult după ce gimnasta, ajunsă adultă, chiar dacă nu mai concura, devenise apropiată de Nicu Ceaușescu, fiul cel mic al dictatorului. Întreaga poveste are valențele unui adevărat scenariu de film. De altfel, s-a și făcut un asemenea film, nu prea reușit, se pare. După o documentare profesionistă, în recent apăruta carte Nadia și Securitatea (Editura Epica, 2021), istoricul Stejărel Olaru izbutește însă o adevărată echilibristică (la bîrnă) în încercarea de a descrie cît mai exact această situație, fără să cadă pe nici o parte și ținîndu-se și la distanță de orice eventuale invadări nepermise ale intimității campioanei. O întreprindere echilibrată și seriosă e un lucru rar și de remarcat în zilele noastre pline de subiectivism și cancanuri ieftine.

Pentru cineva care n-a prins perioada dinainte de 1989, întîmplările dezvăluite de Stejărel Olaru ar putea părea de-a dreptul incredibile. Devoalarea sau reamintirea unor amănunte este șocantă chiar și pentru cei care au trăit acea perioadă. Aflăm, de pildă, cum erau tratate gimnastele, în special de către cuplul de antrenori Marta și Bela Karoly. Private de o alimentație corespunzătoare, mai pe românește spus înfometate de-a binelea, nu erau uneori lăsate nici să bea apă, ca să fie cît mai ușoare și să aibă performanțe bune la aparate. Cînd mergeau la baie trebuia să lase ușa deschisă, astfel încît antrenorii să poată preveni orice tentativă a lor de a bea apă de la chiuvetă. De asemenea, cînd făceau duș erau obligate să stea cu capul în jos, tot ca să nu poată bea apă. Fetele ascundeau pahare în rezervorul closetului și beau de acolo. Uneori mai primeau pe furiș alimente de la membrii mai inimoși ai personalului aferent echipei și le ascundeau în tivul de la perdelele sălii de gimnastică. Bătaia, chiar la sînge, era și ea o curentă „metodă de antrenament”.

Dincolo de relatările făcute de gimnaste după ani, o bună parte din aceste povești au fost găsite de Stejărel Olaru și în rapoartele Securității, cea care împînzise anturajul Nadiei și al întregului lot național cu informatori și chiar cu ofițeri mai mult sau mai puțin acoperiți. Relația soților Karoly cu Securitatea a fost și ea de o natură complicată. Antrenorii erau la rîndu-le urmăriți, dar Securitatea se purta cu ei cu mănuși, pe de-o parte pentru că păreau să fie artizanii înaltelor performanțe ale Nadiei și ale coechipierelor ei, pe de altă parte pentru că aveau relații sus-puse în partid și în statul comunist. Despre Bela Karoly se spunea în documentele Securității că „nici un ministru nu o ducea așa de bine ca el”, decizia acestuia de a nu se mai întoarce în România fiind o surpriză. Din aceleași documente găsite de autorul cărții reiese o imagine nu tocmai măgulitoare a celor doi antrenori. Eficienți în privința gimnastelor, dar profitori, mitomani și duri. Niște „slave-driver”, după cum îi calificau unii jurnaliști americani. Un soi de căpcăuni. Sînt informații care circulau cumva în epocă, sub formă de bîrfe și zvonuri. Acum avem însă și confirmarea oarecum oficială, găsită în chiar rapoartele informatorilor, iar amănuntele sînt, cum spuneam la început, șocante.

La fel de incredibilă e și meschinăria acelui regim care transpare din carte, felul în care premiile absolut derizorii acordate unor sportivi de talia Nadiei Comăneci erau discutate chiar în anturajul lui Ceaușescu, pentru ca apoi să ajungă la destinatari și mai diminuate decît se decisese. De asemenea, paranoia regimului, suspiciunile și optica dușmănoasă a Securității asupra oricăror străini și a celor care intrau în relații cu aceștia sînt și ele greu de crezut și de înțeles în zilele noastre.

În cartea lui Olaru ni se reamintește, bineînțeles, momentul Montréal 1976, dar și alte episoade care la vremea respectivă ne-au marcat și pe noi, telespectatorii, cum a fost cel al retragerii echipei României de gimnastică de la campionatele europene din 1977, din Cehoslovacia, din cauza arbitrajelor părtinitoare în favoarea gimnastelor sovietice (un incident cu semnificații politice internaționale și care a stîrnit emoții populare). Autorul ne deslușește și culisele acelor momente, din perspectiva arhivelor pe care le-a studiat. Evident, însă, punctul cel mai dramatic și mai însemnat este cel al fugii Nadiei peste două granițe, pînă la ambasada Statelor Unite din Viena, descris în detaliu de autor. Gimnasta devenise un fel de prizonieră de lux, pe care Ceaușeștii o păzeau în mod special, tocmai de teama de a nu rămîne în străinătate. Public era considerată o eroină națională, dar în fapt devenise un fel de victimă. Și chiar în această situație, campioana a reușit să scape, cu un plan abil, dar periculos, traversînd cîmpuri și bălți înghețate, cu riscul să fie prinsă, dacă nu chiar și împușcată. I-a salvat cu mult curaj de la o pedeapsă de negîndit și pe „coechipierii” de fugă, pe care grănicerii unguri intenționau să-i trimită înapoi în România comunistă. Plecarea ei în asemenea condiții a fost o cruntă lovitură mediatică pentru regimul de atunci de la București, cu nici o lună înainte de prăbușirea lui.

Dincolo de povestea Nadiei, istoriile expuse de Sejărel Olaru, redeșteaptă întreaga atmosferă a acelei epoci, cu toate grozăviile și paradoxurile ei.