De curînd am aflat cum se cheamă creatura cu care m-am intersectat în adolescență. Poate nu vreți să știți cu ce vă puteți întîlni în Marea Neagră, mai ales că sîntem în plin sezon, dar eu tot vă voi povesti. Eram la Vama Veche prin anii ’80 și împrumutasem de la cineva o bărcuță pneumatică la care vîsleam de zor, încercînd să nu mă las dus de curenți către bulgari. Știam că există un risc de a depăși o limită dincolo de care grănicerii se alarmau. Pe vremea aia, erau soldați cu pușca în spate care patrulau pe plajă. La Vama Veche erau unii chiar foarte răi, care de obicei își justificau vigilența și agresivitatea spunînd că ar fi existat oameni care încercau să treacă ilegal granița la bulgari, pe uscat sau pe mare. Să fi fost oameni atît de disperați încît să încerce să fugă în sau prin Bulgaria?

În fine, eu mă străduiam, cum spuneam, să mențin barca în dreptul locului de pe plajă pe unde intrasem în mare, pentru a nu le da cumva motive să intre în acțiune. Era acolo un curent destul de puternic care mă trăgea spre sud, iar ambarcațiunea aceea semăna cu un lighean și era foarte greu de dirijat. Pe cînd tot dădeam din padelă, ușor îngrijorat, am văzut în apropiere doi înotători, un băiat și o fată. Eram toți la vreo cîteva sute de metri de mal. La Vama Veche, în ciuda problemelor pe care ți le puteau face grănicerii, nu existau salvamari care să te fluiere dacă te îndepărtai prea mult de țărm. Se înota liber, iar cei doi profitau din plin. În timp ce-i priveam, la un moment dat, am auzit în spatele meu un fel de horcăit. M-am întors, dar n-am văzut nimic. După cîteva secunde, zgomotul s-a repetat. M-am temut să nu fie vreun om care se îneca. Totuși, era un sunet puternic și cam prea ciudat. Semăna cu chiorăitul pe care-l face uneori apa care se scurge din baie cînd scoți dopul. Îngrijorarea mea legată de curent s-a transformat în nedumerire. M-am tot învîrtit în barcă încercînd să pricep ce se întîmpla. Încetul cu încetul, un fel de al șaselea simț m-a făcut să percep foarte-foarte aproape un fel de prezență teribilă. Nedumerirea s-a transformat în groază. Mi s-a zburlit tot părul de pe mine. Cîteva secunde am stat încordat, așteptîndu-mă la absolut orice. Nu știam ce. Pînă cînd am văzut undeva, pe dedesubt, o umbră de două ori mai lungă decît bărcuța mea. M-a cuprins un fel de spaimă atavică. Frica de ceva ce n-ai mai văzut niciodată, dar cu siguranță niște strămoși de-ai tăi din negurile speciei au mai văzut cîndva.

După primul șoc, totuși, am început să cred că știu ce e. Văzusem odată cadavrul unui animal marin enorm eșuat pe plaja de la Neptun. Nu doar că era foarte mare, dar era și umflat și puțea îngrozitor. Lumea zicea că ar fi fost un porc de mare. Într-o zi a dispărut, iar lumea a început să vorbească despre noua serie de chifteluțe din praf de pește care se „băgase“ la bufetul din apropiere, acolo unde se află acum hotelul Meduza. Ei bine, cam la fel trebuie să fi fost și namila care se învîrtea pe sub barca mea. M-am gîndit la cei doi înotători. Le-am strigat să fie atenți fiindcă în zonă sînt delfini. Fata a înotat cît a putut de repede spre barca mea și într-o clipă s-a urcat lîngă mine, obligîndu-mă să-mi strîng picioarele ca să-i fac loc. Dar a trebuit să fac loc și unei noi emoții. Ființa aceea care aproape că se urcase peste mine avea părul blond, ochii albaștri și costum de baie doar în partea de jos, fără partea de sus. M-am temut să nu cumva să aibă și coadă de pește. Oricum, am uitat instantaneu de monstrul care ne dădea tîrcoale. S-a apropiat și băiatul. Era evident că nu mai are loc și el în barcă și a început să dea neliniștit ture în jurul nostru. Eu încercam să le explic că dihania pe care o văzusem avea pe puțin trei metri. Priveam frumoșii ochi ai fetei cum se măreau de groază și simțeam cum se înghesuia tot mai tare în mine. Băiatul a început să bombăne către ea, cum că poate mă deranjează, că n-a cerut voie să se urce în barca mea, că n-ar trebui să-i fie așa de frică și că mai bine să sară din nou în apă, alături de el. În cele din urmă, lucrul ăsta s-a și întîmplat. După o vreme am ajuns și eu la mal, neștiind ce să povestesc mai întîi. Oricum, însă, am constatat că nimeni nu părea prea impresionat de relatarea mea. Probabil că nu prea credeau. Era ceva ce semăna mai degrabă cu un film decît cu o întîmplare adevărată.

De curînd, mi-am adus aminte de toată povestea și am relatat-o unui prieten. Mi-a spus, mirat, că porcul de mare nu depășește un metru și jumătate și că n-avea cum să fie așa ceva. Delfinul, a zis el, e ceva mai mare, dar nici el nu depășește doi metri. Eu însă comparasem umbra de sub apă cu mărimea bărcii, care avea circa un metru și jumătate. Iar umbra era cel puțin dublă și era vorba de o imagine pe care n aveam cum s-o uit. Și mai era și enormul animal pe care-l văzusem eșuat. Deci așa ceva exista cu siguranță în Marea Neagră. Ne-am uitat acum pe Google, salvatorul nostru universal, și am descoperit că în marea noastră există trei feluri de asemenea mamifere acvatice. Marsuinul, care e porcul de mare, delfinul comun și, cel de-al treilea, care poate depăși într-adevăr trei metri lungime și care se numește afalin. Așadar, el era monstrul, afalin. Seamănă cu o mică balenă. Cît despre mica „sirenă“, n-am aflat niciodată cum o chema.