Moartea online
- Ce mai e nou? - Priveghi online! - !? - Cam aşa ceva - îmi explică M, care este masterandă la Budapesta. Au fost două cazuri la CEU chiar luna aceasta. Mai întîi, a murit un coleg al nostru, pe care îl ştiam, şi ştirea a fost pusă pe face book şi, toată noaptea, nişte colegi au făcut un fel de "priveghi"... - Adică? - întreb eu, uluit. - Păi au stat toată noaptea pe calculatoare, pe un fragment de reţea, au pus epitafe, au povestit despre cel mort, unii aveau fotografii cu el... - E deja ceva obişnuit? - mă mai interesez eu. - Nu ştiu, nu aş spune, dar, v-am spus, a mai fost imediat un al doilea caz. O colegă, care a avut un accident tragic şi a murit. De data aceasta, părinţii au fost cei care au anunţat moartea fetei lor pe face book şi, tot aşa, colegii s-au mobilizat, au ţinut un fel de discursuri funerare şi au "priveghiat-o" toată noaptea... După "viaţa online", "moartea online", deci - rezum eu. Adică? - nu pot să nu mă întreb. Şi îmi e greu să găsesc un răspuns gata făcut. Din antropologie ştiu că, dacă vrei să înţelegi resorturile ultime ale unei culturi, nu te uiţi la cei vii, ci mai degrabă la cum se moare în comunitatea respectivă. Cu moartea nu glumeşte nimeni, practicile şi credinţele funerare fiind ultimele care se schimbă. Iar cînd se întîmplă să se schimbe, acest lucru are un rost profund. Ce vrea să spună deci această inovaţie? Îmi aduc aminte că pe vremea cînd lucram la Cristian, un sat iniţial săsesc de lîngă Sibiu, m-a impresionat "modelul săsesc", faptul că românii au preluat în mare măsură practici ale Vecinătăţii săseşti, la început obligaţi de administraţia habsburgică, apoi din proprie iniţiativă. E mai eficient cum fac saşii - îmi explicau ei. Pînă la un punct însă: înmormîntarea. De aceasta, la saşi, protestanţi, se ocupa integral Vecinătatea, comunitatea. Ea anunţa moartea în tot satul, ea se ocupa de sicriu şi cruce, ea distribuia sarcinile pentru "serviciile funerare" printre membrii săi. Românii mobilizau şi ei Vecinătatea lor, românească, dar o făcea familia şi tot ea se ocupa de toată înmormîntarea şi pomenirile succesive: erau morţii familiei, nu ai comunităţii, iar ţăranul ortodox nu putea concepe o "înstrăinare" de neam a morţii. Această diferenţă a făcut ca Vecinătăţile săseşti, şi nu cele româneşti să treacă, pe măsură ce se împuţinau membrii lor şi li se dilua menirea, la un fel de "servicii funerare": cînd îţi murea cineva, apelai la Vecinătate (sau la ce mai rămăsese din ea) şi aceasta se ocupa de toate. Urmau astfel, fără să-şi propună, un trend mult mai general: "externalizarea serviciilor". Moartea - cel puţin anumite aspecte ale ei - trecea din grija familiei în sarcina unor persoane străine şi specializate. În paralel, în satele româneşti avea loc o altă prefacere, de care ierarhii Bisericii ortodoxe nu erau foarte mulţumiţi, dar pe care, la ţară, erau obligaţi să o urmeze: pomana de viu. Schimbările demografice masive, faptul că, de cele mai multe ori, copiii plecau să lucreze la oraş, se îndepărtau sau chiar se înstrăinau de casă i-a făcut pe bătrîni să-şi ia soarta în mîini şi să facă ei înşişi, din timpul vieţii, cele cuvenite. Ce ştiu eu dacă or să-mi facă pomenile aşa cum trebuie! - oftau cei bătrîni. Acelaşi lucru îl spunea zilele trecute şi Prigoană la propria sa pomană de viu, făcînd astfel mai mediatică o practică deja veche. Nemaiputînd fi sigur că, după moarte, vei fi strămoşul cuiva, mai bine să devii propriul tău urmaş din timpul vieţii. Disoluţia familiei şi a continuităţii de neam a dus astfel la o "individualizare" a morţii, am putea spune chiar o anumită singurătate a morţii, de asemenea un trend mult mai general, păstrat în acest caz în limitele creştinismului. Într-o societate a individului şi a prezentului, moartea este tot mai mult refulată din social şi din cultură, pentru a deveni tot mai mult un eveniment personal, eufemizat discret pentru a-i deranja cît mai puţin pe cei din jur. Şi pentru a da impresia individului că e doar o problemă printre altele, pe care trebuie să o rezolve eficient ca pe orice altă problemă. Managementul morţii... Din această perspectivă, "priveghiurile online" (pe care nu ştiu să le numesc deocamdată altfel, dar care sînt deja cu totul altceva) pot fi citite şi ca prime semne ale unui soi de resocializare, de readucere a morţii în comunitate. Nu o revenire la tradiţii şi societăţi tradiţionale, ci o mutaţie în comunităţi virtuale. Ritualizarea acestor prime gesturi spontane este foarte posibilă - şi chiar previzibilă -, iar o cultură a "morţii online", care să păstreze în serverele lumii şi sufletul virtual al celui răposat, se poate coagula apoi, firesc, în timp. Mai mult, ea poate constitui o nouă dimensiune semnificativă a coeziunii tehno-sociale a lumii postmoderne. Prin integrarea morţii, comunităţile virtuale ar începe să aibă un trecut, ieşind astfel de sub imperiul individualismului hic et nunc.
