Trăiește, are 86 de ani și încă i se oferă și acceptă roluri în filme. Eu îl țin minte de cînd prezenta un serial cu lecții de limba engleză la televiziune, apărea lîngă un steag britanic și urca niște trepte, cerînd să fie urmat. Un tip jovial și senin, așa se pare că a fost mereu, așa e și cartea pe care a scris-o recent și în care împărtășește cititorilor din secretele unei vieți reușite (Blowing the Bloody Doors Off and Other Lessons of Life, tradusă la Editura Nemira în 2019 sub titlul Arta de a asculta și alte lecții de viață).

Poate că nu are strălucirea unor staruri ca Steve McQueen, Robert Redford sau Paul Newman, nici nebunia colosală unor Peter O’Toole sau Anthony Quinn și poate nici forța ceva mai tinerilor Al Pacino sau Jack Nicholson, dar este și el acolo, prezent, plăcut, ca un stîlp rămas din vechile și bunele generații de actori, o garanție că lumea nu s-a schimbat complet.

Povestea din cartea lui Caine începe și se termină cu cîte o teribilă întîlnire cu John Wayne. Cea dintîi pare de-a dreptul mistică: „La prima mea vizită în Statele Unite, după ce tocmai jucasem în Alfie, stăteam de unul singur în holul hotelului Beverly Hills, cînd am auzit sunetul unui elicopter aterizînd în grădinile de vizavi. Asta, mi-a spus portarul, era absolut ilegal. Am rămas amîndoi lîngă ușă ca să vedem cine era cel care încălca atît de flagrant legea – poate președintele Statelor Unite sau cel puțin directorul hotelului Beverly Hills. Dincolo de Sunset Boulevard, dintr-un vîrtej de nori de praf care acopereau soarele, a pășit inconfundabilul John Wayne, înalt cam de doi metri și îmbrăcat din cap pînă-n picioare în costum de cowboy”. John Wayne i s-a adresat atunci tînărului Caine, spunîndu-i că l-a văzut în Alfie și că o să ajungă o stea. I-a dat un ghiont și trei scurte sfaturi, despre care Caine mărturisește că unuia ca el nu-i puteau fi de nici un folos.

Cea de-a doua mare întîlnire cu John Wayne este cînd Caine îl vizitează la spital, pe patul de moarte, iar acesta, văzîndu-l impresionat, îl trimite la plimbare: „Ieși dracu’ de aici și du-te și simte-te bine!”.

Caine aduce vorba adesea despre prietenii lui celebri. Lista lor e pe cît de lungă, pe atît de impresionantă, de la Sean Connery pînă la Elton John, de la John Huston pînă la George Clooney și de la Roger Moore pînă la Cary Grant. Se laudă în glumă și cu familiile sale virtuale, extraordinare. În filme adică, a fost căsătorit cu Jane Fonda, Elizabeth Taylor, Mia Farrow, Glenda Jackson, Maggie Smith sau Helen Mirren și a avut copii precum Demi Moore, Nicole Kidman sau Anne Hathaway. Spune că a separat însă întotdeauna viața de pe platoul de filmare de cea reală, unde susține că are parte de o familie „și mai și”.

În tinerețe, Caine a fost combatant pe frontul din Coreea, o experiență teribilă din care dezvăluie cîte ceva. A ajuns pe vîrfurile cinematografiei mondiale, a cîștigat o mulțime de premii (chiar și două Oscaruri), are o ținută de-a dreptul aristocratică, dar a pornit de jos. S-a născut în partea greșită a Londrei, dacă putem spune așa, „cam cu o mie de ani în urmă”, cum precizează el însuși, într-un cartier sărac din East End, de unde a deprins nefericitul accent cockney, într-o vreme în care în Marea Britanie erai judecat și tratat după origine. Nu i-a fost ușor să răzbată și se mîndrește cu asta. În 1972 trebuia să joace în Sleuth (Jocuri fatale) alături de Laurence Olivier, care era lord, și își punea problema cum să i se adreseze. În 1992 a primit el însuși titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, iar în 2000 regina Elisabeta a II-a l-a făcut cavaler. Poate chiar din noblețea sa naturală, în carte nu pomenește nimic despre propria înnobilare. Întreaga sa atitudine inspiră decență și civilitate. Într-un pasaj scrie despre toanele și fițele pe care le-a întîlnit la unele staruri și dă sfaturi despre cum și de ce trebuie să te ferești de așa ceva. „Povețele” sale sînt de un bun-simț absolut. Actorii au multe lucruri practice de învățat de la el, dar și neactorii pot înțelege, din cartea lui, mecanismele concrete care duc la apariția unui film.

Își descrie îmbătrînirea cu un optimism debordant. Povestește cu umor stupoarea cu care, la un moment dat, a descoperit că nu mai e distribuit în roluri de june prim. S-ar putea spune că întreaga sa carte, probabil la fel ca și o bună parte din viața sa, e caracterizată de seninătate. E un model de seninătate. Pentru personajele sale însă, lucrurile sînt adesea mai complicate. A și jucat în peste o sută de filme. Recunosc, totuși, că nu mi-l amintesc în vreun rol extrem de dramatic. Într-o lume agitată, chiar și atunci cînd personifică gangsteri, Michael Caine transmite un fel de calm. Nu explodează pe ecran, dar atrage atenția tocmai prin stilul său discret și inteligent. Personalitatea lui rămîne cumva strîns legată de aerul de liniște și stabilitate al anilor ʼ60-ʼ70. Și, în ciuda vîrstei, fac pariu că o să-l mai vedem în destule filme.