E dis-de-dimineață și mergi liniștit, cu veselia celui chior de somn, spre secțiunea unde faci săpături. Dintr-odată îngheți, deoarece chiar de lîngă piciorul tău, dintre mărăcinii care nici măcar nu păreau înalți, se ridică pîrîind un fazan cît un – nu știu care e cea mai jignitoare comparație pentru un fazan –, cît un mistreț. Mă preocupă de mult timp descrierea zgomotului fazanilor cînd îți fac așa ceva, iar azi, cînd mi s-a întîmplat din nou, am avut o revelație. Impresia este că ai dat peste o sîrmă care a declanșat un mecanism primitiv, dar oribil de eficient, ale cărui zbaturi de lemn s-au pus în mișcare în mod fatal, ca în „Hruba și pendulul“, urmînd ca la sfîrșit să fii lovit în cap de un scrînciob. E un mic moment de groază dezamorsat imediat, bineînțeles, pe de-o parte de bucuria de a vedea un animal – cine știe cît vom mai avea parte de asta – și pe de alta de comicul acestei păsări care nu reușește să depășească în zbor 95 de cm altitudine (un reproș meschin, din partea cuiva care ar trebui să-și vadă de propria burtă). Dar ce mă interesează aici e altceva – strategia fazanului. Ți-l închipui ascuns în ierburi, făcînd cine știe ce face el acolo, numărînd semințe presupun, și auzind deodată că vine cineva. Tot timpul cît tu mergi țintă spre el, fazanul speră că o să te răzgîndești. Că ai drum altundeva… Ce să cauți tu acolo? 2.188, 2.189… Și la ora asta?! Așa că această pasăre enormă stă acolo, între două paie, într-o reverie de ospețe și sex cu alte păsări. Și abia atunci cînd ești cît pe-aci s-o lovești cu piciorul fără s-o fi văzut, zboară contre son gré, țipînd: Săriți! Mă omoară nenorocitul!

E seară și acum te plimbi prin cetatea antică liniștit, purtînd dialoguri imaginare cu turiștii. Turistul: Bună seara! Am o întrebare, sînteți și dvs. un turist ca oricare altul? Tu: Nicidecum, sînt un arheolog foarte experimentat… Dintr-odată îngheți, pentru că în clipa în care ajungi sus și-ți apare în fața ochilor zona sacră a cetății, undeva la o sută de metri distanță își ia zborul ultragiată o pupăză, care o ține tot așa încă o sută bună de metri și abia acolo se așază. Simți că-și dă ochii peste cap. Așa, ca cineva în tren care se simțea excelent în compartimentul gol, pînă cînd te-ai trezit tu că ai loc tot acolo. Am o relație veche cu pupăza asta – cred că există una singură pe tot situl. Am pierdut odată o oră întreagă ținîndu-mă după ea. Voiam doar să-i pot face o poză de aproape, asta era tot, fiindcă sînt, din Turcia, un mare admirator al acestei păsări, mult mai rară la noi. Nici o șansă. Pupăza frenetică ia totul personal. Cînd plătești la ghișeul de bilete al unuia din cele mai importante situri antice din România, ea știe că ai venit s-o vezi pe ea, pentru că e superbă, e splendidă, i-a zis și mama ei, și toată lumea. Adevărul e că discutăm aici de cineva care are suficientă încredere în sine încît să poarte creastă. Nu mai zic de faptul că aripile sînt făcute din rînduri-rînduri de rochii de bal. Cu mare noroc și caznă am făcut o poză cu ea de la 3 metri distanță, și aia mișcată, prinsă în zbor, care arată de parcă Francis Bacon a pictat o sorcovă. Dacă dvs. puteți face o fotografie mai de-aproape, eu mă las de rubrica de arheologie! Îi rog doar pe cititori să rețină: cînd intri pe același stadion cu ea, pupăza se alarmează de parcă ai fi tras perdeaua camerei de probă unde se schimba.

(Aplic și eu metoda fazan și metoda pupăză pe șantierele arheologice. Pe prima o folosesc cînd știu că mă îndrept spre o criză, adică spre momentul în care va trebui plătit prețul pentru toate cîrpăcelile, dar nu fac altceva decît să cîrpăcesc în continuare. Pe a doua o folosesc cînd iau atîtea măsuri pentru a preveni o criză, și cu atîta timp înainte, încît creez o altă criză.)

Dacă ar trebui să pictați un mic vas pentru parfum, ce scenă ați alege? Alegerea logică – în orice caz, pentru artistul din Poseidonia de acum 2.400 de ani – este cea a unui tînăr entuziast care oferă unei pupeze un greiere. Pasărea e reprezentată mai mare ca omul, altminteri însă foarte realist, cu excepția unui aer zîmbitor pe care eu nu l-am observat pe teren, acolo unde pupăza consideră că greierii pur și simplu se prezintă la datorie și deci nu trebuie recompensați cu nici un fel de atitudine binevoitoare.

Fazanii sînt mult mai des reprezentați în arta antică – și în special în mozaicuri romane – decît pupezele, și de altfel și decît făzănițele. Realitatea este însă că prin porumbiștile de pe lîngă siturile arheologice nu i-am văzut niciodată altfel decît cu trei-patru făzănițe. Nu zic că n-or fi și filozofi misogini printre ei, dar eu n-am avut privilegiul să-i întîlnesc. Cîțiva, izolați în bule ca într-un atlas ornitologic, apar într-unul din cele mai ambițioase mozaicuri cu păsări din lumea veche, într-un palat bizantin din marele port Caesarea (azi în Israel). Pășești azi prin curtea asta acoperită de mai mult de o sută de păsări din vreo zece specii, fiecare în medalionul ei. Fazanul e proptit cu un aer macho pe piciorușele lui și pare să zică: Te-am avertizat! Mare atenție! Odată mă ascund în stuf! 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons