Cu ceva vreme în urmă, la Universitatea ieșeană, a conferențiat un mare lingvist britanic, David Crystal, cunoscut și la noi, cu precădere pentru contribuțiile sale în domeniul foneticii și fonologiei limbii engleze, dar și datorită vizitelor anterioare în mediul academic românesc (simpatizează foarte mult Iașiul, ceea ce, să recunoaștem, la acest nivel, de intelectual umblat prin toată lumea și apreciat în cercurile universitare de elită, înseamnă ceva). Profesorul a ținut două prelegeri strălucite despre Shakespeare, prilejuite de împlinirea (în 2016) a 400 de ani de la moartea giganticului scriitor. Îndeosebi una dintre aceste prezentări m-a pus serios pe gînduri și aș vrea să explic aici, pe scurt, de ce. David Crystal este unul dintre puținii experți în istoria foneticii graiului (graiurilor) folosite de-a lungul timpului în Albion. Omul știe perfect evoluția seculară a sunetelor anglofone, stăpînind dificila „pronunție veche“ (the Old Pronunciation, identificată de specialiști prin abrevierea OP). Acest sistem de articulare (practic o altă „fonologie“ în comparație cu „fonetica“ englezească actuală, denumită, în 1917, de Daniel Jones, „pronunția acceptată“/the Received Pronunciation/RP – denumire grefată pe nevoia savanților modernității de „a standardiza“, de „a uniformiza“ o limbă „unitară“, „literară“), te duce rapid într-un univers paralel. Un nativ (anglo-australiano-american așadar) nu va înțelege, în fond, engleza vorbită sub rigorile „vechii pronunții“, adică pronunția pe care Shakespeare o avea în minte atunci cînd își redacta sonetele și piesele de teatru. David Crystal ne-a mărturisit că marile companii dramatice (britanice și de dincolo de Ocean) îl angajează drept „consultant lingvistic“ ori de cîte ori hotărăsc să pună în scenă un text shakespearian în „fonetica“ originală (lucru care, de altfel, se întîmplă rar). De ce? Evident, pentru că, deși, în principiu, ne referim la aceeași limbă (în speță, la engleză), cele două sisteme fonologice rămîn atît de diferite încît „se ivesc“, în procesul de „transfer“, două limbi, fiind necesară intervenția unui „traducător“. Fără acesta, actorii și regizorii ar fi pierduți.

Bine-bine, veți observa (ca și mine înainte să ascult argumentația lui Crystal pînă la capăt), dar de ce așa o tevatură pentru un amănunt insignifiant? Limba evoluează pretutindeni, o știm cu toții. S-a schimbat radical pronunția în Anglia? OK! Dacă opera lui Shakespeare se află „tot acolo“, carevasăzică, în varianta ei textuală primă, care ar fi necazul? O pronunțăm după regulile prezentului și, gata, scăpăm de „dileme“. Ei, iată că situația nu se arată simplă deloc. Sonoritatea cuvintelor în opera lui Shakespeare generează extraordinara poezie pe care acesta a creat-o în scrierile sale. Știați că „Shakespeare-ul“ pe care-l lecturăm sau pe care-l auzim în „pronunția acceptată“ e „un Shakespeare“ – inclusiv în Sonete – „fără rimă“ (și în engleza contemporană, nu numai în traduceri). Recitat de David Crystal (în vechea limbă), o muzică nepămînteană te împresura din toate direcțiile. Abia în acest mod realizai că geniul scriitorului a fost, înainte de orice, unul poetic. Noi, indivizii modernității (și mă gîndesc în primul rînd la anglofonii ca atare, ceea ce e aproape tragic), habar nu avem de poezia (autentică) a textului shakespearian. Trăim într-o ignoranță devastatoare în raport cu opera reală a celui pe care-l numim totuși „cel mai mare autor al umanității“. Și nu acesta, credeți-mă, constituie detaliul cel mai grav. Din demonstrația profesorului britanic reieșea, fără putință de tăgadă, că însuși sensul unor fragmente fundamentale din scrierile creatorului nefericitului prinț Hamlet se pierde din cauza nerespectării și, totodată, a necunoașterii pronunției originale a cuvintelor din interiorul lor. Chestiunea devine, să admitem, bulversantă: în unele cazuri, ceea ce, în redactarea lui Shakespeare, era menit să fie o glumă cu nuanțe grotești poate ajunge să pară, prin „pronunția acceptată“, o meditație profundă (sic) asupra vieții. Nebunie colosală, cu alte cuvinte – tragedia se transformă astfel în comedie și invers. M-am întrebat imediat – în fața irefutabilelor dovezi de eroare a modernizării istorice și culturale – ce fel de „Shake-speare“ se studiază și, mai ales, ce fel de „Shakespeare“ se traduce în intervalul (post)modern.

Gîndul mi-a mers chiar mai departe. Ce fel de „trecut“ radiografiem noi istoriografic, cînd, se vede clar, „trecutul“ ființează doar în paradigme criptice, rupte complet de lumea nouă? Cu peste douăzeci de ani în urmă, mi-am scris teza de doctorat despre modul în care istoria „se metamorfozează“ în ficțiune. După ce am terminat acea lucrare, m-am gîndit uneori că aș fi putut exagera cumva și că ar exista, ultimativ, un „adevăr“ reperabil al epocilor apuse. Astăzi, deși mai bătrîn cu două decenii și mult mai riguros ca odinioară, consider (iarăși) că nu am greșit abordarea metodologică. Absolut deloc. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.