M-am ciocnit deunăzi, pe coridoarele Universității, de tînărul decan al Facultății de Civilizații Europene (facultate înființată, la noi, doar de doi ani, chiar prin demersurile infatigabile ale acestui om inovator, provenit din vechiul corp profesoral al Filozofiei). Decanul se numește Florel Furcă și reprezintă o mare speranță de reformă a întregului mediu academic. Școlit în Franța, Florel și-a asumat, cu entuziasm, stîngismul intelectual din l’Hexagone, devenind ceea ce se cheamă în prezent un progresist. Unul ilustru, desigur. S-a luptat feroce – administrativ, birocratic, diplomatic – să pună bazele noii facultăți, cu speranța mărturisită de a aduce un tip diferit de gîndire în România, țară, vai, atît de captivă în autarhicul ei conservatorism. Lucrurile au mers strună și, în scurtă vreme, Furcă s-a văzut decan al proaspăt deschisei structuri universitare. Lumea vorbea că, la acreditare, convinsese comisia ARACIS-ului să-i accepte viziunea progresistă și, ca atare, Facultatea de Civilizații Europene funcționa după modele educaționale extrem de avansate. De aceea, am fost surprins să-l descopăr acum pe Florel, la intempestiva noastră întîlnire, deprimat și profund dezorientat. Era un personaj de succes și arbora mereu, prin Universitate, zîmbetul celui stăpîn pe situație, cu încredere nețărmurită în propriile abilități. Ce se întîmplase oare?
Nu a așteptat să-l întreb. A părut bucuros că i-am ieșit în cale și m-a abordat foarte direct: „Domnule profesor, dumneavoastră aveți experiența atmosferei universitare americane și știți, prin urmare, ce înseamnă ideologia progresistă, nevoia de emancipare intelectuală. Spuneți-mi, vă rog, unde am greșit! Am crezut că revoluționez educația și iată mă învins în mod inexplicabil. Dacă aveți cinci minute, v-aș relata povestea mea profund paradoxală…“ Cum să n-am timp pentru Monsieur Furcă? M-am pus, cuminte, pe ascultat. „Am schimbat complet planurile de învățămînt, prin introducerea unor discipline antropologice și culturale mulate pe mentalitarul actual al progresismului vestic european, precum Corectitudinea politică, momentul sublim de dezvoltare a umanității (predată de o doamnă de la un ONG, cu doctorat în domeniu la Paris), Eu și Celălalt – necesitatea disoluției identității personale în lumea modernă (unde titular sînt eu însumi), Noul limbaj – racilele discriminării din vocabular (făcută de cineva de la dumneavoastră, de la Lingvistică, o domnișoară excelentă, nemulțumită cronic, se-nțelege, de știința lexicală tradițională), Psihologia omului fără nume și fără trecut – o incursiune în mentalul progresist postindustrial (ținută de un psiholog ostracizat de establishment-ul vetust) sau Sexualitatea preșcolarului (predată tot de mine) …“
Florel vorbea cu pasiune, revigorîndu-și parcă entuziasmul de odinioară. „Și atîtea, și atîtea altele, domnule profesor! Studenții noștri, deși puțini, se anunțau, pînă de curînd, piscurile reformării civilizației românești, luminile progresului autohton, mai ales că am construit și un cod comportamental extrem de avansat în facultate – am desființat obsoletele apelative de domn, doamnă, domnișoară. Niște monstruozități discriminatorii! Felul de adresare e, la noi, cu persoană. Să nu credeți însă că am permis menționarea funcțiilor ori a numelor, adică persoană decan, persoană prodecan, persoană secretar-șef, persoană profesor, persoană conferențiar, persoană student, persoană Furcă, persoană Curcă, persoană Mimi, persoană Țiți și așa mai departe. Oh, nu! Funcțiile și numele – alte forme subtile de discriminare, aidoma personalității, sexului, statutului social, financiar, marital etc., etc.! Forma de adresare, unanim acceptată în rîndul studenților și al cadrelor didactice, era de persoană liberă a civilizației europene. Am schimbat pînă și sistemul de evaluare. Notele și ierarhiile constituie niște variante pernicioase de discriminare a indivizilor născuți egali. Am creat așadar, pentru aparentele examene (de fapt, niște colocvii prietenești de dezvoltare a orizontului progresist), un referat de admirație.“ Cred că m-am uitat cruciș, întrucît Florel a adăugat explicații.
„Un formular unde profesorul, în fine, amintita persoană liberă, descria, în termeni de prețuire, performanțele (remarcabile) ale fiecărui student. Pentru a evita repetitivitatea, am venit cu o idee care s-a întors împotriva mea. Am cerut diversificarea noțiunilor admirative de la un referat la altul. Nu doream monotonie. Astfel, notabil ajungea uneori respectabil, alteori onorabil. Ce să vedeți? Două fete m-au reclamat la CND pentru discriminare! Cea cu onorabil zicea că notabil o pune, semantic, pe locul al doilea, iar aia cu respectabil susținea că ar fi tratată arogant. Culmea, toți studenții au aderat la petiția lor, iar eu am fost amendat și suspendat din funcția de decan. Cine se cred gagicuțele astea, domnule profesor? Revenim la examene! Le sparg, în pana mea! Sînt bărbat, nu…!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
