Unele prietenii intense și de scurtă durată apar mai ales în copilărie. Găsești din întîmplare cîte un tovarăș cu care împărtășești aceleași interese de moment, dar copil fiind, nu-ți dai seama de asta, ți se pare că e cel mai bun prieten din lume, cum n-ai mai avut niciodată, că l-ai găsit pe cel mai grozav și că îți va rămîne la fel de apropiat toată viața, că e imposibil să te cerți sau să te desparți de el.

 Eram în vacanță la Cîmpina. Orașul are un cartier mai excentric, cu un nume tulbure, pe care nu-l prea vizitasem pînă atunci: Păcuri. Știam doar că avea un parc cu o formă lungă, în care coborai sub nivelul străzii și care la intrare avea un fel de turnicheți, cum le-am zice astăzi, de fapt un sistem de bare sudate pe care trebuia să le învîrți ca să poți intra. Fusesem o dată sau de două ori cu bunicul pe acolo cînd eram foarte mic și îmi plăcuse să le învîrt. Mama mi-a spus că o vecină de-a noastră din bloc, care avea o casă și în Păcuri, ne invitase să-i facem o vizită „la curte”. Vecina avea și un băiat de vîrsta mea, Bogdan, pe care-l știam doar din vedere, din bloc. Cum mă cam plictiseam, m-am bucurat. Auzisem și cum că vecina, cu un nume rusesc, tocmai divorțase. O femeie încă tînără, blondă tunsă scurt, subțire și unduioasă, care avea multe să-i povestească mamei mele pe un ton aprins. Evident, astăzi mă gîndesc că se „descărca” probabil, după experiența traumatizantă prin care trecuse. Eu m-am jucat cu Bogdan în curtea cea mare și destul de sălbatică. Era cald și senin, iar joaca prelungită mi-a dat o senzație de fericire și de libertate nesfîrșită, ca un zbor. Am stat pînă la lăsarea întunericului, cu o pauză și mai fericită în care gazda ne-a chemat la masă. A fost una dintre acele zile grozave, care se țin minte multă vreme. „Descoperirea” lui Bogdan, cu care eram de atîta vreme vecin de bloc și nu mă împrietenisem pînă atunci, mi se părea extraordinară. La plecare ne-am promis să ne revedem cît mai curînd, și tot așa au făcut și mamele noastre. Zilele și săptămînile următoare am tot întrebat-o pe mama, cu nerăbdare, cînd mai aranjăm să ne vedem cu ei. Mi-a răspuns că vom vorbi, dar nimic nu s-a mai legat. Pe timpul întregii vacanțe de vară am continuat să stau în același bloc cu Bogdan, dar ne-am mai intersectat doar întîmplător și aproape că n-am vorbit. Sigur, eu visam la o nouă joacă în curtea din Păcuri, nu mă tenta să stăm în fața blocului și probabil că nici pe el. Nu ne-am mai întîlnit vreodată să ne jucăm sau să vorbim. Nu mai știu cum arăta sau cum era Bogdan și nici ce mă fascinase așa de tare la el. În afară de numele lui, nu mai țin minte absolut nimic. În mod curios însă, mi-o amintesc și astăzi, încă destul de bine, pe mama lui.

 Eram la București și aveam o mulțime de prieteni de joacă în blocul meu și în blocul de vizavi. Cei mai mulți erau între ei și colegi de școală sau chiar de clasă. Eu învățam la o școală mai departe, unde aveam alți colegi. Într-o zi l-am cunoscut și pe Dragoș, vărul unuia dintre acești buni prieteni, care stătea la cîteva străzi distanță. Ne-am împrietenit imediat. Mi se părea mai interesant chiar decît vărul lui, pe care-l știam de mulți ani. Ne uita Dumnezeu stînd de vorbă în fața blocului lui sau chiar în hol, pe scară, dacă afară ploua. Din cauza acestor lungi conversații, ajungeam acasă noaptea, la ore tot mai înaintate, spre îngrijorarea mamei, care nu înțelegea ce se întîmpla și încerca să-mi impună unele restricții. Vreo lună de zile am fost nedespărțiți. Subiectul principal de discuție, dacă nu chiar unic, era despre două surori din cartier. El, la fel ca mulți alți băieți din zonă, se îndrăgostise de cea mare, care se pare că avea o abilitate specială de a-i atrage pe băieți. Eu „muream” după cea mică. Nici unul nu aveam nici un fel de șansă. Eram poate prea timizi... Și ce puteam spera la vîrsta aceea? Așa că ne consolam reciproc în fiecare zi discutînd despre cele două surori, de pe la șase seara pînă pe la unsprezece-douăsprezece noaptea. La un moment dat, el m-a anunțat solemn că nu mai e îndrăgostit de sora cea mare, că s-a săturat, că i-a trecut, că întreaga poveste a început să i se pară o prostie și că mă compătimea dacă eu continuam să fiu îndrăgostit de cea mică. Bineînțeles, m-am simțit trădat. Doar nu mă puteam opri din „îndrăgostire” odată cu el. O vreme, am continuat să visez la sora cea mică. Nu l-am mai căutat pe Dragoș și nici el pe mine. Cînd ne mai întîlneam întîmplător prin cartier, schimbam doar cîteva cuvinte de formă. Marea prietenie aproape că se ștersese și din amintire.