Am urmărit în general cu interes mai toate campionatele mondiale sau europene de fotbal, începînd de pe la cel din Argentina din 1978, care-l avea drept mascotă pe celebrul Gauchito. Nu uit cum în finala de atunci, pe care am văzut-o noaptea tîrziu, am ținut cu Olanda lui Neeskens, Krol, Haan și Nanninga (în mod incredibil, oamenii ăștia au acum în jur de 70 de ani, iar Nanninga nici măcar nu mai e) și am explodat la bara lui Rensenbrink care putea aduce victoria Olandei în chiar ultimele momente ale jocului. Partida a intrat însă în prelungiri, iar Olanda avea să piardă în cele din urmă cea de-a  doua finală la rînd cu o țară-gazdă (după cea din 1974 cu Germania de Vest). Tot așa, mi-aduc aminte de acea semifinală Franța-Germania din 1982, încheiată cu 8-7 după penalti-uri, pe care nimeni dintre cei care au văzut-o nu o pot uita, de cele trei goluri ale lui Paolo Rossi în meciul pe care Italia l-a cîștigat contra Braziliei din același campionat, de lupta României cu Spania, Germania și Portugalia de la Euro 1984, de „mîna lui Dumnezeu” din 1986, de Danemarca lui Laudrup, Larsen și Povlsen de la Euro 1992, de victoriile României din Statele Unite, în 1994, dar și de groaznicul gol al lui Andersson. În sfîrșit, nu uit capul lui Zidane din pieptul lui Materazzi din finala mondialului din 2006 și multe altele. Cred că e nevoie să amintesc că nu toate campionatele mondiale sau europene au fost transmise de televiziunea din România. Înainte de 1989 erau vremuri grele și țin minte că am văzut mondialele din 1982 și 1986 doar la televiziunea bulgară, iar la Europeanul din 1984, la care s-a calificat și echipa României, nu cred că au fost difuzate toate meciurile. În fine, poate că, în timp, interesul meu a mai scăzut puțin, unele lucruri mi s-au mai șters din memorie, deși constat că îmi amintesc mult mai bine campionatele, scorurile, fazele și jucătorii de acum 30-40 de ani decît ce a urmat după 2000.

Dincolo de toate însă, n-aveam cum să-l uit pe celebrul Manolo, poate și pentru că numele lui era asemănător cu al meu (de fapt, numele său adevărat este Manuel Cáceres Artesero). Cred că-l știu de pe la începutul anilor ʼ80, adică tocmai de cînd a început să bată toba lui mare (El Bombo de España) pentru naționala Spaniei. Probabil că e cel mai faimos membru al unei galerii de fotbal. Dacă mai e cineva care nu-l cunoaște trebuie să știe că e un tip cu o tobă mare, care însoțește mereu echipa Spaniei, poartă un tricou în culorile galben-roșu, cu numărul 12, și o pălărie neagră de forma bazinului de aramă pentru ras, pe care Don Quijote și-l făcuse cască. E sufletul galeriei și încurajază echipa Spaniei de cel puțin 40 de ani. A însoțit-o la zece campionate mondiale și tot atîtea europene. A ratat un singur meci, cu Paraguay, în 2010, la Cupa Mondială din Africa de Sud, cînd a avut pneumonie. A fost tratat și s-a întors să bată în continuare toba pentru momentul în care Spania a cîștigat, singura dată în istoria sa, titlul mondial. A mai lipsit apoi o dată, la un întreg campionat mondial, cel din 2018, care s-a desfășurat în Rusia și unde autoritățile nu l-au primit cu toba lui (a cîta dovadă despre prețul pe care marea țară de la Răsărit îl pune pe tradițiile oricui). La acea competiție, Spania a fost eliminată chiar de Rusia.

Astăzi, Manolo are și el peste 70 de ani și-și urmează neabătut misiunea lui. Grație televiziunii e deja cunoscut în toată lumea. Căutînd mai multe date despre el, am aflat că e născut în 1949, fiind proprietarul unui bar aflat vizavi de stadionul Mestalla din Valencia, care atrăgea mulți turiști, fiind ca un fel de muzeu al fotbalului și pe care a fost nevoit să-l închidă în timpul pandemiei, din lipsă de clienți. Cu o pensie mică și rate mari la bancă, și-ar fi pus atunci problema să-și vîndă celebra lui tobă. Necazuri cu afacerea a avut și în 2011, cînd a apărut legea contra fumatului în spații închise, ceea ce a dus de asemenea la o reducere drastică a numărului de clienți. Manolo e un om simplu, plin de viață, care pare să aibă și umor și, fără îndoială, un fel de nebunie a lui. A făcut peste 15 mii de kilometri cu autostopul pentru a ajunge acolo unde juca Spania. Spune că nu i-a păsat de bani. N-a acceptat niciodată să-și instaleze reclame pe celebra sa tobă („El Bombo de España nu se pătează”, zice el). Într-un tîrziu, federația spaniolă de fotbal a început să-i ofere transport gratuit la meciuri. Întors de la un campionat, a descoperit că familia îl părăsise pentru că o neglijase prea mult. Viața lui a rămas dedicată tobei pentru echipa națională. Turiștii îl opresc să le dea autografe. E poate mai cunoscut decît mulți fotbaliști. Nu e șef de stat (dar regele Spaniei îl cunoaște), nu e actor sau cîntăreț, n-a luat premiul Nobel, n-a cîștigat vreun război sau n-a făcut vreo pace și nici măcar prezentator TV nu e. Perseverența lui într-o singură direcție, fie ea și aparent minoră, l-a făcut celebru peste tot. Nu e o întîmplare că Don Quijote a fost creat în Spania. Și Sancho Panza...