Sînt sigur că, în urma unei vacanţe în România, poţi să te întorci acasă odihnit, mulţumit, plin de speranţă că se mai poate face cîte ceva şi pe aici. Există locuri minunate, cu oameni minunaţi, poţi să ai norocul de a da peste spaţii în care obişnuinţa înjurării şi condamnării necondiţionate a naţiei e forţată să ia o pauză. E evident faptul că orice judecată generală prăvălită peste un popor întreg nu poate fi decît nedreaptă şi descalificantă pentru cel care o emite. Şi habar n-am cît de multe sau de puţine sînt locurile din ţara asta unde, oricît ai fi de cusurgiu, n-ai ce să comentezi, ci, pur şi simplu, îţi scoţi pălăria şi te bucuri sincer. Cert e faptul că locurile astea există, că ai şanse să dai peste ele, dacă te hotărăşti să pleci la întîmplare, renunţînd la destinaţiile sigure pe care le-ai descoperit în timp. Însă anul ăsta am avut ghinion.

Coborînd din Banat, spre Clisura Dunării, descoperi locuri uluitoare. Vederea fluviului taie într-o clipă orice chef de cîrcoteală. Privirea se umple de măreţie, iar spectacolul Cazanelor ocupă, o vreme, toată atenţia. E ca o beţie rapidă, în preajma unei poveşti fabuloase. Pe cît de scurtă şi de intensă, pe atît de aducătoare de cruntă mahmureală. Ca să se confirme, a mia oară, că orice secundă în proximitatea sublimului găzduieşte, la umbra sa, ani buni de foială în braţele derizoriului. Prezenţa umană de pe malul românesc al Dunării e un amestec de chermeză suprarealistă cu un tablou clinic de isterie a automutilării. Poate că lucrurile n-ar fi atît de evidente dacă Pămîntul ar fi plat, iar locurile astea s-ar afla la marginea lumii, dincolo de care s-ar căsca neantul. E foarte clar că lucrurile nu stau aşa. Dincolo de noi urmează ceva care se vede foarte bine, cu ochiul liber. E Serbia. Iar malul populat de fraţii noştri ortodocşi arată ca o lume locuită de oameni normali. Aşezări bine conturate, cuminţenie cromatică, discernămînt al formelor, linişte a imaginii. E evident că de partea cealaltă a Dunării s-au aşezat oameni care au o idee despre felul în care se locuieşte un spaţiu.

De la Moldova Nouă pînă la Orşova, compatrioţii noştri au pornit o ofensivă de proporţii colosale. Totul arată ca o declaraţie de război adresată naturii. O chemare la luptă dreaptă, un spectacol al competiţiei pentru cîştigarea unei poziţii suverane în prim-planul atenţiei. Dacă natura a ştiut să plămădescă imagini copleşitoare, pline de măreţie, oamenii acestor locuri sînt gata să prindă de cingătoare orice formă de supremaţie a peisajului, s-o trîntească voiniceşte la pămînt şi s-o înlocuiască rapid cu ceva „frumos, deosebit“, făcut de mîna omului. Natura arată aici ca un vrăjmaş care trebuie învins cu orice preţ, supus şi exterminat, încetul cu încetul. Ei bine, dacă poetul nepereche a definitivat în formă conţinutul milenar al frăţietăţii omului acestor meleaguri cu rîul şi cu ramul, pe malul românesc al Dunării se naşte, în contemporaneitate, un sentiment liric al fratricidului cu orice preţ. Locuirea acestui spaţiu geografic atît de limpede delimitat arată mai degrabă ca o patologie, decît ca o luare în stăpînire a unor locuri. Pare că ne răzbunăm pe ceva, că avem de plătit o poliţă istoriei, că „a venit, în sfîrşit, şi vremea noastră“.

O salbă prelungă de locuinţe de vacanţă şi pensiuni se-ntinde vesel pe malul nostru. Veselia asta arată ca o sărbătoare a victoriei oamenilor asupra locurilor. Bucuria succesului inundă pereţii clădirilor cu un entuziasm cromatic mai divers decît cel al tuturor bazarurilor şi pieţelor reunite, din întregul Orient. Turcoazul, fisticul, siclamul şi fuchsia, rozul şi oranjul, balustradele de inox, jaluzelele de birou, albul imaculat al termopanelor, toate se adună într-o tornadă de senzaţii vizuale ameţitoare. Gura ţi se usucă de emoţie la vederea acestei învolburări, bei apă minerală şi ai senzaţia că ai turnat în tine un litru de vodcă. Însă free-jazzul formelor arhitecturale pune capac definitiv acestei sinestezii cuceritoare. Fiecare clădire cîntă în peisaj propria melodie, desprinsă din talentul de compozitor al fiecărui proprietar. Unghiuri extreme, lame de cuţit tăind privirea, contorsionări şi strangulări, obezităţi şi strecurări, chinuri cumplite ale imaginaţiei, eforturi disperate de a ocupa cu orice preţ tot spaţiul avut la dispoziţie. Geamul casei se abureşte de la respiraţia vecinului. Clădirile sînt înfipte unele în altele ca o grămadă de rugby. Fereastra dormitorului e la linia albă a şoselei, stropii de grăsime din ceafa prăjită la disc îţi sar pe parbriz, asfaltul drumului e prelungirea aspiraţională a curţii care nu există pentru că nenorocita asta de natură a fost rea cu noi şi ne-a dat un mal atît de îngust.

Şoseaua e într-o eternă reparaţie care nu poate avea loc decît ziua, în plin sezon, cînd lumea se vîjîie prin vacanţe de descoperire a frumuseţilor patriei. Se lucrează pe bucăţi, după un plan care seamănă cu capriciile zeilor din Războiul troian. Imaginea generală e una de insatisfacţie obeză, colorată nebuneşte. O nemulţumire profundă că n-am putut face mai mult. Că apa şi stîncăria defileului sînt două limite cumplite pentru elanul nostru creator şi pentru dorinţa noastră nereprimată de a ne declara în fel şi chip libertatea şi talentul. Dintr-un golf, peste tot peisajul, un Decebal cu aspiraţii de Mount Rushmore veghează continuitatea noastră pe aceste meleaguri. Te-ntrebi în fiecare clipă cum dorm compatrioţii noştri care dau aprobări pentru aşa ceva. Unde se vor fi ascuns ultimele urme de demnitate, unde se vor fi topit cele din urmă boabe de brumă ale respectului pentru mizilicul ăsta pe care îl numim spaţiu public? Cel mai probabil în entuziasmul de a corecta erorile naturii, în bucuria de a arăta lumii că aici se poate găsi oricînd „ceva frumos, deosebit“.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.