Două locuri mă impresionau, mai ales pe întuneric, în vremea cînd eram copil și mă plimbam cu bunicul de mînă prin Cîmpina natală. Unul era lacul de formă oarecum ovală, pe malul căruia era un restaurant. Bunica îmi spusese că acolo se înecaseră mulți oameni, mai ales bețivii care ieșeau amețiți din local. Desigur, ea glumea, măcar pe jumătate, dar mie îmi rămăsese întipărită în minte această idee groaznică. Priveam luciul întunecat al apei în care se oglindeau luminile restaurantului, cam ca în pictura lui Van Gogh Noapte înstelată pe Ron, și mă temeam să nu cumva să disting pe acolo vreun cap de bețiv pe cale să se înece, horcăind după ajutor. Mă intrigau și conductele care intrau atunci în lac, lungi ca picioarele unui păianjen, ceea ce, bineînțeles, nu făcea decît să-mi sporească angoasele. Însă acea oglindă întunecată a apei în care se afundau țevile, mai ales cînd nu erau nici un fel de valuri, îmi semăna și a smoală. Îmi părea o suprafață de o consistență incertă, care ascundea adîncimi insondabile, o adevărată limită a unui tărîm cu care n-aș fi vrut să am de-a face.
Abia de curînd am aflat că lacul are într-adevăr o faimă sinistră și că, legat de el, circulă tot felul de legende, care mai de care mai înfricoșătoare. Una zice că, înainte de fiecare înec, lacul vuiește, ceea ce, după spusele unora, ar însemna că cere o viață.
Mic fiind, probabil că-mi trăgeam bunicul de mînă să plecăm cît mai repede de acolo. În apropiere era însă cel de-al doilea loc special, magic. Astăzi, dacă mă gîndesc bine, îmi dau seama că astfel de plimbări nocturne, prin acea zonă îndepărtată a orașului, nu se puteau întîmpla decît extrem de rar, dar poate tocmai de aceea nu le-am uitat. Amintirea lor e marcată de un fel de încețoșare, pricinuită nu de trecerea timpului, ci mai degrabă de memoria exactă a viziunii mele de atunci. Imaginea aceea nu prea clară a unui copil nedumirit bine asupra unor lucruri pe care le vede. Care era cel de-al doilea loc? Ei bine, un fel de balaur colosal, un aparat complicat și enigmatic, ceva ce numai adulții puteau construi și înțelege: rafinăria.
Dincolo de masivul zid de cărămidă puteam zări mulțimea de coșuri, turnuri de tablă, cazane și tuburi îmbîrligate, scărițe și ceasuri, toate luminate de miliarde de beculețe, mai ceva decît pomul de Crăciun. Era ca un misterios castel metalic, enorm, labirintic și tulburător. Chiar mai teribil decît o locomotivă cu aburi, fiindcă văzusem una pe linia ferată din apropiere, trăgînd după ea o mulțime de vagoane-cisternă și bunicul îmi spusese că tocmai ieșise din burta rafinăriei. Carevasăzică, rafinăria putea înghiți fără probleme un tren întreg cu locomotivă cu tot. Unde mai pui că în acel întreg univers de mațe metalice erau locuri pe unde ieșea fum sau pufăiau aburi. De jur împrejur mirosea a petrol sau a gazolină, iar eu inspiram cu voluptate acea aromă seducătoare. Cred că bunicul îmi spunea că nu e sănătos, dar ce știa el, eu adoram și mirosul de smoală cu care se reparau străzile, și pe cel de păcură cu care se stropeau ulițele neasfaltate, și pe cel de petrosin cu care se spălau podelele de lemn.
Cîțiva ani mai tîrziu, am aflat că străbunicul unui bun prieten de-al meu a fost chemat la un moment dat să repare o piesă importantă din rafinărie, pentru că doar el mai știa cum fusese montată. M-am mirat, pentru că nu-mi imaginasem că un sistem tehnic atît de spectaculos putea avea nevoie de asemenea reparații „subiective”. Adică funcționarea acelui monstru mecanico-chimic, ce părea autonom și perfect, putea depinde de experiența unui singur om, a unui om anume. Era un ins mititel, făcut din carne și oase, care știa pe unde să gîdile dihania de metal cît un oraș ca s-o repună în funcțiune.
Dacă lacul mă înfiora pur și simplu, rafinăria, pe lîngă teamă, îmi impunea și admirație. Eram încîntat să descopăr că există pe lume așa ceva, că pot fi martor la misterioasa ei desfășurare. Dar ce mi-a venit să scriu despre asta tocmai acum? Lacul e la locul lui și, bineînțeles, nu mă mai sperie. Restaurantul de pe mal continuă și el să fie tot acolo, renovat și cu un nume nou, de-a dreptul distractiv: New Lac. Rafinăria, însă, tocmai a intrat în faliment. De vreo zece ani nu mai pufăie și nu mai miroase. A împlinit 126 de ani de existență. În prima parte a secolului trecut a jucat un rol esențial în dezvoltarea orașului. Devenise inima Cîmpinei. A primit vizita kaiserului Wilhelm al II-lea și pe cea a generalului Mackensen. Și-a revenit din distrugerile aproape complete provocate de fiecare dintre cele două războaie mondiale. A supraviețuit comunismului fără nici un fel de investiții și a trecut cu bine și prin tumultuoasa perioadă post-comunistă. Dar iată că pînă și rafinăriile dau faliment. A cumpărat-o o firmă despre care se presupune că o va vinde pe bucăți. Adică s-ar putea ca, în curînd, în locul spectaculosului balaur metalic, atins acum de rugină, să apară un mare mall sau vreun cartier rezidențial.
