La o plimbare printr-o localitate oarecare, mai întinsă decît faima pe care o are – Băicoi, din județul Prahova –, poți observa cum din strada principală se fac multe străduțe în stînga și în dreapta: Piatra Craiului, Lăcrămioarelor, Crișului, Paltinului, Viitorului... Nume date parcă la întîmplare, spre deosebire de cele din localitatea învecinată, Găgeni, unde din Ion Creangă se ajunge în Ioan Slavici, Aleea Științei se transformă în Dimitrie Gusti, care se reunește cu Ion Barbu și Grigore Moisil (ce mai intersecție!), în capătul acesteia din urmă fiind Titu Maiorescu.

Dar nu atît despre numele străzilor vreau să fac remarci, cît mai degrabă despre arborescența și numărul lor foarte greu de cuprins. Pentru că, în Băicoi, de exemplu, că tot veni vorba, deși localitatea e orientată pe lung, din străduțele laterale axului central se fac altele, mai mărginașe, din care se ramifică, la rîndul lor, alei sau fundături mai mici și tot așa. Iar pe fiecare dintre aceste „ramuri” sînt case cu numere, familii întregi, locuitori, fiecare cu viața, bucuriile și grijile proprii, mai asemănătoare sau mai deosebite de ale celorlalți. La fel de bine puteam să dau drept exemplu o altă localitate, cam din aceeași zonă geografică, Breaza, care la rîndul ei are șosea principală, străzi, străduțe, alei și fundături și o mulțime de locuitori, fiecare cu istoria, prezentul și viitorul lui. E, de altfel, o comună ridicată la rang de oraș, ca și Băicoi, și care are nu mai puțin de trei gări, dintre care nici una nu se află, de fapt, în localitate: Gura Beliei, Nistorești și Breaza. Iar atît Breaza, cît și Băicoi sau Găgeni nu sînt altceva decît niște mici și foarte mici localități dintr-un județ nu prea mare al unei țări medii între cele 50 din Europa (geografic vorbind), care, la rîndul ei, e unul dintre continentele mici ale lumii. E cam ca-n teoria chibritului.

Cîte cătune, sate, comune, orășele, orașe și metropole are Europa? Cîte străzi, străduțe, alei și intrări are fiecare dintre aceste așezări? Și cîți oameni locuiesc în ele? Putem descoperi așa, un  număr global, care de fapt nu spune nimic. Dar despre Europa mai știm poate cîte ceva. În ceea ce privește Africa vecină sîntem mult mai ignoranți. 

De Cairo am auzit cu toții din cauza piramidelor. De Dakar știm de la raliu și de la parfumuri. Despre Mogadishu am mai auzit pe la știri. Cu Ouagadougou mai facem bancuri. Poate că și Nairobi, Cape Town sau Adis Abeba ne sînt nume cunoscute unora dintre noi.

Dar există și alte capitale – atenție, capitale – ale unor țări din Africa de care majoritatea dintre noi nu avem habar. Mari orașe cu blocuri de sticlă și zgîrie-nori. Dau doar niște nume: Mbabane, Asmara, Bujumbura, Bamako, Dodoma, Gaborone, Juba, Lilongwe, Moroni, Maseru, Windhoek, Yamussoukro, Nouakchott, Cotonou, Banjul... Toate astea sînt capitale cu sute de mii sau chiar milioane de locuitori. O putem aminti și pe Antananarivo, din Madagascar, care e mai mare decît Bucureștiul. Ați auzit de ele? Și noi ne mirăm și ne enervăm cînd se face confuzia Bucharest-Budapest.

Dar mergînd mai departe, dincolo de capitale există și nenumărate localități mai mici. Putem pune degetul la întîmplare pe hartă. Putem găsi o așezare africană de mărimea Băicoiului, să zicem... Gobabis din Namibia. Forma celei africane e mai pătrată. Dar  și acolo e o stradă mai importantă și sînt unele mai mici care se fac în dreapta și-n stînga ei. Au  nume ce nouă ne par mai mult sau mai puțin exotice: Hampata, Luitenant Lampe, Dr Mbuende, Rugby (asta știm și noi), Makamer. Cum li s-or părea lor numele noastre de străzi? E și un spital în Gobabis. Așezarea are 19.000 de locuitori. Noroc cu Google.

În Antichitate și mult după aceea, oamenii nu se raportau decît la partea de lume unde puteau ajunge, de care puteau afla direct sau prin cunoscuți. Și nu puteau ajunge prea departe. Au venit expedițiile geografice, s-au inventat apoi trenul și telegraful, automobilul, radioul, avionul și Internetul. Se spune că tehnologia a micșorat lumea, că ne-a apropiat-o fiecăruia dintre noi. De fapt, ne-a dat o măsură mai exactă a mărimii ei. Dar n-o putem vizita și cunoaște pe toată. Ar fi fost mai simplu ca lumea să se întindă doar atît cît poate cuprinde un om într-o viață. Adică fiecare individ să poată ajunge, măcar teoretic, să-i cunoască pe toți ceilalți. Parafrazînd un celebru banc, nea Nelu din Băicoi ar fi putut să-l întrebe cu îndreptățire pe Afiolabi: „Al cui ești tu, mă, din Gobabis?”. Nu e însă așa și, tot plimbînd cursorul pe Google Maps, ca la vreme de pandemie cînd călătoriile fizice sînt practic suspendate, pînă la urmă nu poți să nu te întrebi de ce e lumea atît de mare, dacă e vreun rost în toată treaba asta, dacă o fi vreun plan sau e pur și simplu o dezvoltare haotică.