Acoperişul începuse să se strice, prin unele locuri chiar intra ploaia. Cei care mai fac şiţă sînt pe cale de dispariţie, la fel şi meşterii care ştiu s-o pună pe casă. Împreună cu prietenul meu, zis Moşu’, ne-am încumetat să ne apucăm singuri de treabă. Nu ştiam mai nimic despre meseria asta (că meserie e), dar ne-am zis că, la urma urmelor, ce poate să fie aşa de complicat în a bate nişte scîndurele pe casă. Pentru şiţă mersesem pe o vale îngustă şi noroioasă, la capătul pămîntului, unde am găsit un inginer pensionar care se ocupa de aşa ceva. Am încărcat o Dacie-papuc cu baloţii rotunzi de şiţă, legaţi cu sîrmă.  

La început ne era frică să mergem pe acoperiş, foloseam o coardă de alpinism ca să ne asigurăm. Umblam cu multă grijă şi orice operaţiune ne lua foarte mult timp. Încet-încet, ne-am obişnuit. După prima zi, am renunţat la coardă. În a treia, ne plimbam printre hornuri ca prin propria bucătărie. Şiţele trebuiau bătute de jos în sus şi de la dreapta la stînga, una peste alta, bucată cu bucată. Foloseam cuişoare speciale, lungi şi subţiri, ca să nu crape. Le băteam uşor, în diagonală. Tot crăpau. Ţăranii care treceau pe acolo, văzîndu-ne doi orăşeni suiţi pe casă, se minunau: „Şiţuiţi, şiţuiţi?“ „Şiţuim, şiţuim“, răspundeam noi. Şi vrednicul moş Gheorghe ne privea sceptic. Într-o zi, ne-a aruncat o vorbă, în treacăt: „Da’ n-o udaţi?“ Ne-am întrebat ce-a vrut să spună. Şi dintr-o dată, ne-am dat seama că era o informaţie de-a dreptul masonică, strecurată într-o doară. Ca să fie mai flexibile şi să nu crape cînd baţi cuie în ele, bucăţile de şiţă trebuie udate. Aşa că am desfăcut baloţii şi am băgat scînduricile într-un butoi cu apă. Şi a mers ceva mai bine. La un moment dat, o femeie a trecut pe lîngă gard şi, văzîndu-ne cum desfacem baloţii, a bombănit din mers: „Da’ de ce le amestecaţi aşa?“ Iar ne-a pus pe gînduri. Ce-a vrut să spună? Înseamnă că un balot e format din şiţe care provin din aceeaşi buturugă spartă cu barda (şiţele se fac manual, cu barda) şi sînt legate, apoi, la rînd. Dacă nu le amesteci între ele, vei avea mereu şiţe provenite din acelaşi loc, cu noduri şi defecte similare, care se suprapun perfect unele peste altele, ca la lego. Altfel, te chinui să îmbini bucăţi cu curburi şi strîmbături diferite. A fost un moment de iluminare, am priceput că treaba nu e aşa de simplă, că lucrul cu lemnul e ceva special şi că nu trebuie să striveşti corola de minuni a lumii, că numai împreună cu natura şi nu împotriva ei poţi face o lucrare bună. Pentru a ne potrivi şi mai bine cu natura, şi cu Dumnezeu, ne sculam odată cu răsăritul soarelui şi munceam cît era ziulica de lungă, doar cu o pauză la prînz, şi ne culcam odată cu soarele.

Într-una din zile – era într-o vineri –, pe la prînz, a apărut Voinicul, cu rucsacul în spate şi o canistră de plastic în mînă. Ne adusese de băut, în contul zilei lui de naştere. Ne-am uitat la canistră şi nu ne-a venit să ne credem ochilor: 25 de litri de vin, bătuţi pe muchie. Roşu, nu prea tare. I-am spus că a cărat prosteşte aşa o cantitate, pe care n-o s-o bea nimeni şi o s-o care înapoi la Bucureşti. Dar, că tot era ora mesei, am mîncat şi am băut ceva vin, apoi ne-am urcat din nou pe casă. Coboram din cînd în cînd să mai luăm cuie şi şiţă de la muiat, ocazie cu care ne umpleam şi cîte un păhărel. Treaba începea să meargă ca pe roate şi se pare că vinul folosea cumva şi la echilibrul pe casă, şi la ostoirea tuturor durerilor pe care o asemenea muncă ţi le provoacă. Am înţeles a doua oară ideea cu udatul şiţei. Dar a nu se crede că ne-am îmbătat. Nici măcar nu ne-am ameţit. Seara, la masă, am mai băut cîte un păhărel suplimentar şi ne-am culcat. Peste noapte, am auzit oarecare tevatură prin curte, dar n-am dat atenţie. Cînd ne-am sculat, soarele răsărise de ceva vreme, dar era încă răcoare. Pe masa din faţa casei am găsit o sticlă de whisky, nedesfăcută şi aburită. „Ce-i asta, bă? Cine a adus-o?“ „Nişte prieteni de-ai mei, care au trecut azi-noapte pe aici“, a răspuns Voinicu’. „E pe post de ceai la micul dejun“, am zis noi. Şi ne-am pus pe treabă. Adică, am început a sorbi „ceaiul“ şi a pune şiţe pe casă. N-am mîncat nimic, dar efortul ne-a făcut sete şi nu se făcuse ora 10 cînd goleam ultimele picături din sticlă, ajutaţi, ce-i drept, şi de zdravenele sorbituri ale lui Voinicu’. Ne-am mirat puţin de-aşa o ispravă matinală completă, dar, mai treji ca niciodată, ne-a amintit de vinul de cu seară. Şi am reînceput lucrul, în ton cu natura, cu lemnul şi cu strugurii Domnului. În păhărele mici, cu cuie subţiri şi cu tot mai mult spor. La ora mesei de prînz, am descoperit, însă, că bidonul de vin era gol. Am scurs ultimele picături în pahare şi l-am întrebat pe Voinicu’ unde a pus restul. „Păi, s-a băut“, a răspuns el. L-am privit neîncrezători. „Cine l-a băut? Amicii tăi de aseară?“ „Nici vorbă, doar noi trei. Păhărel cu păhărel.“ Recordul era năucitor. Oricum am fi dat-o, 25 de litri de vin, plus o sticlă de whisky în trei oameni, în nici 24 de ore, era greu de conceput. Dacă am fi făcut asta la Bucureşti, probabil că ne lua Salvarea. Şi mai ciudat era că nici unul dintre noi nu s-a simţit vreo clipă măcar uşor ameţit. Eram cristal şi ceva mai în putere decît de obicei. Lucrarea de pe casă arăta impecabil, nu încurcasem lucrurile, ba chiar avansasem mai mult ca niciodată. Nu chinuisem lemnul şi natura ţinuse cu noi. Lucrurile merseseră unse. Niciodată n-am înţeles pe deplin acel straniu fenomen de absorbire, dar, de atunci, am căpătat o cu totul altă înţelegere asupra lucrărilor şi lucrătorilor, asupra naturii umane şi forestiere. Iar pe Voinicu’ l-am beştelit şi l-am trimis în sat după nişte bere, că doar fusese ziua lui de naştere, ce Dumnezeu...