Comentariile pe care le scriu în ziare au adesea o perspectivă întunecată. Din păcate, nici acesta nu va fi altfel. Dar există două ştiri care mai sparg acest întuneric. Prima – importanţa globală a realegerii lui Barack Obama – e clară: lumea a scăpat de un dezastru în ce priveşte cooperarea internaţională. Statele Unite au fost pe punctul de a se scufunda într-un izolaţionism naţionalist, reîntărit, probabil, de sentimentele xenofobe. Victoria lui Obama, în ciuda problemelor economice din America, limpezeşte drumul unei cooperări bazate pe ascultarea cu simpatie a celorlaţi şi pe negocieri în care Statele Unite nu neagă legitimitatea unui interes public global (aşa cum a făcut, din păcate, în chestiunea schimbărilor climatice).

Cealaltă veste bună priveşte Franţa şi, chiar dacă este ceva mai „local“, e de o extremă importanţă. Ca peste tot în lumea dezvoltată, criza globală a afectat serios şi economia Franţei, cu stagnare, creştere a şomajului, insecuritatea locurilor de muncă, creşterea datoriilor guvernamentale şi riscuri de prăbuşire a bursei. Producţia a scăzut, balanţa comercială s-a deteriorat brusc iar numărul de falimente ale corporaţiilor a crescut.

De şase luni, Franţa are o nouă conducere – un nou preşedinte, un nou guvern şi un nou parlament. Dar preşedintele François Hollande şi guvernul său au fost ciudat de inactivi după alegeri, limitîndu-se la a reduce impactul tăierilor incorecte de la buget şi al reformei taxelor aplicate de guvernul anterior al lui Nicolas Sarkozy. Mulţi au început să se întrebe dacă Hollande a fost conştient de proporţiile crizei pe care recentele scăderi ar putea-o declanşa.

În ultimele săptămîni, oricum, guvernul a introdus măsuri energice şi curajoase pentru a relansa competitivitatea industriei franceze, incluzînd o uriaşă taxă de 20 de miliarde de euro pentru afaceri, pentru care publicul va plăti. Şi creşterea TVA-ului va durea, dar nu există altă cale. Gradul de conştientizare, îndrăzneala şi elaborarea de politici cuprinzătoare au venit ca o uşurare pentru investitorii francezi şi i-a pus într-o situaţie mai bună pentru a face faţă crizei.

Noul avînt al guvernului în confruntarea cu situaţia economică din ţară contează nu doar pentru Franţa, ci şi pentru Europa şi întreaga lume. Dincolo de toate, Franţa are cea de-a doua economie, ca mărime, din zona euro, şi a cincea din lume.

Dar chiar în ciuda acestor puncte luminoase, cooperarea internaţională pe teme mergînd de la conflictele regionale pînă la protecţia bunurilor publice mondiale rămîne slabă. Antarctica, singurul teritoriu din lume administrat în mod direct de comunitatea internaţională, este un recent caz în acest sens. Tratatul Antractic, negociat în 1959, interzice orice fel de activităţi militare în Antarctica şi orice stabilire a vreunei graniţe. Trei acorduri – Convenţia pentru protejarea focilor (1972), Convenţia pentru protecţia vieţii antarctice marine (1980) şi Protocolul pentru protecţia mediului (1991) care interzice orice activitate legată de resursele minerale – au mai fost adăugate la tratat.

Sistemul de Tratate Antarctice include trei întîlniri anuale: una chiar de supervizare a gestionării tratatului însuşi şi alte două privind Protocolul pentru protecţia mediului şi Convenţia pentru protecţia vieţii antarctice marine. În anii din urmă, propunerile luate în considerare ar fi stabilit rezervele marine din jurul continentului şi ar fi încheiat riscul de împuţinare şi dispariţie a unei varietăţi de specii de cetacee şi peşti.

Principiul pe care cooperarea internaţională îl cere pentru protejarea resurselor de pescuit, care sînt în scădere peste tot, a fost adoptat la o asemenea întîlnire în 2011. Reuniunea din 2012 a discutat, la începutul lunii noiembrie, la Hobart, în Australia, trei propuneri (din partea Statelor Unite, Noii Zeelande şi Franţei cu Australia) de împărţire a rezervelor marine în trei arealuri diferite. Propunerile erau compatibile şi se potenţau reciproc. Discuţiile au eşuat însă şi nu s-a luat nici o decizie. Rusia, Ucraina şi într-o mai mică măsură China au blocat eforturile de ajungere la un acord. Acest eşec reflectă o aceeaşi dinamică a conferinţelor din ultimii ani privind schimbările climatic: cîteva ţări cinice, a căror cooperare e necesară pentru a salva planeta, alimentează nebunia celor puşi pe distrugere. Asta nu se va schimba pînă cînd nu va apărea o nouă conştiinţă la nivel mondial care să convingă statele să susţină dreptul internaţional obligatoriu.

Statele Unite au acum un preşedinte reales care înţelege aceste lucruri. Franţa are un preşedinte care de asemenea înţelege nevoia pentru întărirea acţiunilor cu bătaie lungă. O conducere activă din partea lor şi a altora este acum mai necesară ca oricînd, pentru a întoarce lucrurile. 

Michel Rocard a fost prim-ministru al Franţei şi a condus Partidul Socialist Francez.  

Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org  

traducere de Andrei MANOLESCU