La vreo trei ani după Revoluție (continui să susțin că a fost o revoluție, sîngeroasă, care a schimbat un întreg regim și un întreg mod de trai, chiar dacă ulterior s-au cocoțat la putere tot foști comuniști), m-am trezit pentru prima oară în Occident. Și nu în orice Occident, ci chiar în America, pentru o lună de zile. A fost un șoc nemaipomenit (de care am mai povestit), în ciuda destulelor filme americane pe care le văzusem și în pofida faptului că nu mă credeam tocmai un ignorant îndoctrinat de comunism, fiindcă, de copil, ascultasem alături de ai mei Europa Liberă și avusesem ocazia să aud și relatările unor oameni fericiți care mai călătoriseră în America și în țări occidentale. Teoretic, deci, trebuia să am o idee despre ce înseamnă acea lume. Practic, însă, detaliile m-au făcut praf, începînd cu mirosurile de prin holurile aeroportului. Curios e că astăzi, după ce România  s-a „occidentalizat” într-o proporție oarecum importantă, pare că devine mai interesant de povestit nu cum era în America, ci cum era în România, la începutul anilor ’90. În anumite privințe, e mai mare distanța dintre România de atunci și cea de acum decît între România de acum și America.

Auzisem vorba potrivit căreia „în America nu se citește” și, evident, am fost curios să văd cum arată totuși o librărie. A fost unul dintre acele „detalii” șocante de care pomeneam. Era la New York, nu mai țin minte unde, ci doar cum arăta. Acum pot rezuma, spunînd că semăna cu orice librărie mai mare din Bucureștiul de astăzi. Dar atunci, pentru mine, tocmai asta era fascinant. Era ca și cum aș fi vizitat viitorul unei librării din România. Ce era diferit? Ei bine, cumpărătorii aveau acces la toate rafturile și puteau răsfoi sau chiar citi orice carte doreau. Se găseau o mulțime de locuri confortabile în care te puteai așeza. Unii tineri ședeau chiar pe mocheta de pe jos. Se vorbea aproape în șoaptă pentru a nu-i deranja pe alții. Atmosfera, relaxantă și democratică, era mai apropiată de cea a unui salon de studiu, a unei biblioteci deschise decît de a unui magazin.

Apoi, la o primă privire, m-au uimit coperțile. Deși începuseră să apară și la noi cărți cu fotografii colorate și strălucitoare pe copertă, diferențele erau încă de mare efect. Acolo, nu doar coperțile, ci și foile din interior erau de bună calitate și plăcute la atingere. Eu eram obișnuit cu volumele care apăreau la noi în anii ʼ80 și începutul anilor ʼ90, cu acele coperți ieftine și poroase, avînd imprimate desene abstracte în culori șterse și cu filele aspre care-ți dădeau fiori la pipăit. Cărțile din comunism erau niște obiecte care puteau avea cel mult o valoare de fond, de conținut (excepție făceau, bineînțeles, Omagiile lui Ceaușescu și alte cărți de propagandă, tipărite frumos, dar cu un conținut absurd). La New York constatam că orice carte era măcar un obiect plăcut. Dincolo de aspect însă, m-au uimit titlurile și temele. La noi, cînd nu era vorba de manuale școlare, pe rafturi găseai autori clasici și autori contemporani consacrați (ori, cît de cît, cunoscuți), străini sau români: de la Platon pînă la Noica, de la Cervantes pînă la Sadoveanu, de la Soljenițîn pînă la Paul Goma și tot așa Acolo, nu recunoșteam aproape nici un autor. Recunoșteam însă adesea personajele de pe copertă: Hillary Clinton, Michael Jordan, George Bush senior, Larry King. Cărțile păreau să fie mai vii, legate de actualitate, de oameni importanți care trăiau atunci și de întîmplări care tocmai se petrecuseră. Coperțile semănau cu ceea ce vedeai la televizor sau prin filmele recent lansate. Între cărți și lumea reală părea să fie o relație mult mai strînsă decît la noi. Și mai era un tip de volume, cum nu prea mai văzusem înainte, care dădeau seama despre o lume așezată și nișată: unul despre pipe, altul despre puști de vînătoare sau despre cai de curse, o mulțime de albume despre construcții cu arhitecturi deosebite sau care conțineau rețete de bucătărie și multe poze apetisante. Cărțile trebuiau să atragă, erau o marfă, ceva comercial, nu doar niște obiecte culturale sobre. Învîrtindu-mă printre ele, am amețit. Am înțeles că mă aflam într-o cu totul altă lume. Nu era vorba doar de zgîrie-norii de afară, care la București nu existau, ci de diferențe mai subtile, legate de felul în care se citește și se gîndește. După o vreme, am descoperit și rafturile cu nume cunoscute de autori. Era o secțiune cu scriitori clasici. Evident, nu lipseau nici ei și am priceput că, de fapt, erau chiar acolo unde le era locul, căci ce sens avea să pui Război și pace la intrare, la vedere, ca și cum abia ar fi apărut pe piață?

Astăzi, cum spuneam, unele librării de la noi seamănă, în sfîrșit, cu ceea ce am văzut în urmă cu aproape 30 de ani la New York și ni se par cît se poate de firești. Sigur, aud că acum, în librăriile din America, te poți întîlni cu roboți care așază cărțile în rafturi...