Aşa cum scriam şi acum o săptămînă, am descoperit că schiatul în Austria a devenit pentru români un adevărat fenomen de masă. E vorba de peste 150 de mii de conaţionali care practică sportul ăsta în fiecare iarnă. Nu-i mai pun la socoteală pe cei care merg în nordul Italiei, sudul Germaniei, Slovenia, Slovacia, Elveţia sau Franţa. Se pare că unii dintre ei nici n-au schiat vreodată prin România, la Predeal sau Păltiniş. Au învăţat direct „afară“, pe pîrtii curate, cu monitori şcoliţi. 

La aşa mult popor iubitor de „ţambre“, sînt, evident, şi o mulţime de accidente. Chiar şi-n micul nostru grup s-au petrecut vreo două. Întîi a fost un genunchi sucit, cu ligamente rupte şi cu intervenţia urgentă a unui snowmobile de salvare, apoi – o căzătură în cap şi transportul de urgenţă cu elicopterul. Ca să citez o concluzie de-a domnului Radu Cosaşu: „Românii au mereu probleme cu elicopterul“. N-a fost nimic foarte grav în nici unul dintre cazuri, dar în prima fază am avut ocazia să constatăm grija austriecilor pentru accidentaţi. Că e nimic, contuzie sau comoţie, după o lovitură la cap pe pîrtia de schi, ei vin cu elicopterul şi te duc la spital. Urmează RMN-uri, tomografii şi tot tacîmul. Dacă te văd şchiopătînd şi cu orteză mobilă la genunchi, opresc telegondola în mod special ca să te poţi urca fără probleme. Ataşează apoi un steguleţ sau o bară colorată acelei telegondole, ca să ştie şi cei de la Sosire.  Am aflat de la aceiaşi austrieci şi că schiurile înfipte în zăpadă în cruciş sînt echivalente cu un SOS pentru salvamontiştii care „scanează“ văile şi crestele cu binoclul. Noi în Poiană puneam schiurile în cruciş doar ca să le folosim pe post de şezlong, şi bineînţeles că nu se alarma nici dracu’. Mai departe, am aflat că elicopterul aterizează de obicei chiar pe acoperişul spitalului şi că targa, folosită iniţial pe pîrtie, devine (prin nişte compatibilităţi perfect gîndite) pat de spital, fără ca bolnavul să mai trebuiască să fie mutat prin ridicări în braţe şi alte asemenea improvizaţii neaoşe, descrise deja într-un text memorabil al fondatorului acestei reviste.  

În sfîrşit, soţul schioarei care s-a lovit la cap a petrecut seara la spital în clăpari, jenat că ar putea deranja pe cineva, pînă cînd i s-a explicat că, în Austria, spitalul nu e o închisoare, că e mereu deschis pentru toată lumea şi că nu are ore de vizită ca-n România. 

Accidentările au compromis concediul schioarelor din grupul nostru, dar nu au reuşit să le strice şi umorul: „Tu ai reuşit să te plimbi cu snowmobile-ul, dar eu te-am întrecut, că m-am plimbat cu elicopterul“. Totuşi, „beneficiara“ elicopterului n-a scăpat de porecla: „Huiduţa“. Iar elicopterul avea să-i aducă dureri de cap suplimentare. Dacă o zi de spitalizare cu analize complexe şi monitorizare a costat 600 de euro, transportul cu elicopterul a depăşit 4000, potrivit facturii găsite la întoarcerea din vacanţă, în cutia poştală de acasă, deşi în momentele fierbinţi, atunci cînd o asistentă a decis să cheme elicopterul unei firme particulare, şi nu pe cel al unui serviciu public de urgenţă, nimeni n-a pomenit ceva de vreun preţ (în condiţiile în care acesta depăşea orice limite rezonabile verificate şi pe Internet). Iar cînd ajungi la mîna celor de la Asigurări, lumea capătă dintr-odată o mulţime de nuanţe complicate la care nu te-ai gîndit vreodată (aviz amatorilor de schi, o asigurare normală nu acoperă asemenea cheltuieli de transport). Se pare că nici firma de elicoptere nu avea contract cu vreo Societate de Asigurări.  Situaţia ne-a făcut să ne amintim şi de taxa care ni s-a cerut în plus pentru cauciucurile de iarnă ale maşinii închiriate la München (obligatorii în Austria), dar care nici măcar n-au fost de iarnă, şi de gaura de sub torpedoul maşinii închiriate pe unde intra aer rece şi pe care, neavînd timp de reclamaţii, am astupat-o, româneşte, cu bandă adezivă, şi de încercarea de furt al banilor de pe card la un magazin dintr-un liniştit sătuc austriac. Ne-a trecut prin minte că şi serviciile lor au prins a ne trata pe româneşte. Şi pe loc am inventat ideea unor represalii specifice. Păi, dacă tot s-au înmulţit considerabil românii ce schiază în Austria (după o statistică dintr-o revistă tiroleză ar fi pe locul al şaselea, depăşiţi doar de austriecii înşişi, de nemţi, italieni, olandezi şi, mai recent, de polonezi...), cum ar fi, de exemplu, ca măcar un sfert dintre ai noştri – adică vreo 40 de mii în fiecare iarnă – să profite din plin de grija locală pentru accidentaţi. Recte, să aibă tot timpul la ei cîte o cîrjă rabatabilă sau cîte un bandaj mai spectaculos, efecte numai bune de scos din rucsac la momentul oportun. Ar putea astfel parca maşina pe locurile cele mai bune, ar avea parte de scurtături, de limite mai generoase la greutatea bagajelor pentru avion şi de tot felul de alte avantaje şi facilităţi, pe oriunde s-ar duce. Să-i invadăm adică, în calitate de handicapaţi ce sîntem...