Azi, despre stereotipuri referitoare la arheologi. Nu pot să nu le prefațez cu două reacții tipice. Eram la buchiniști și, la întrebarea, întotdeauna vag pompoasă, ce m-ar interesa, am zis că m-ar interesa niște cărți de arheologie. Omul, îndatoritor altfel, caută un pic și mormăie: aveam pe-aici Nebuloasa din Andromeda… O altă reacție, pe care am auzit-o de trei-patru ori deja, vine după ce se schimbă cîteva cuvinte: da’ dvs. unde faceți săpături? Eu zic: păi, la Troia, care… iar aici persoana respectivă zice: Troia? O, ador Grecia! (E un grăunte de adevăr în ambele reacții, pentru că arheologia se ocupă cu nebuloase, iar Troia, deși e în Turcia de azi, și deși era un oraș luwian în timpul războiului troian, a fost într-adevăr pînă la urmă colonizată de o mînă de greci, jumătate de mileniu mai tîrziu.)
Așadar, se zice că arheologii:
1. …găsesc oase de dinozauri. Arheologia se ocupă cu urmele lăsate de viața bezmetică a oamenilor. Între dispariția dinozaurilor și primii oameni (mai concret, primele unelte) sînt 62 de milioane de ani. Aproximativ. Oricît de trist ar putea să sune, nici o ființă umană nu a văzut vreodată un dinozaur, nu l-a scărpinat între urechi și nu s-a bucurat de prietenia lui. Singura șansă ca oase de dinozaur să se afle într-un nivel de locuire umană ar fi ca, printr-o extraordinară întîmplare, cineva să fi descoperit oase fosile undeva și să le fi adus acasă ca pe niște curiozități. Teoretic nu e imposibil. Am găsit odată într-o casă din sec. VIII d.Hr. din Volubilis scoici fosile care evident fuseseră colecționate, pentru că ele nu se formează natural sub pat.
2. …țin pe loc lucrările de construcție. Tocmai, că arheologia de salvare își face treaba înainte de începerea lucrărilor de construcție. Asta, din grijă pentru ceea ce se cheamă patrimoniu cultural național. Nu știu cum să facem mai sexy acest nume, ca să atragă mai multă atenție. În zone fără potențial arheologic cunoscut se mai poate construi și fără cercetări prealabile, dar evident că dacă se descoperă totuși ceva, lucrul se oprește pentru ca arheologii să rezolve „problema“, adică să scoată frumos obiectele alea din pămînt și să le ducă la muzeu, unde o să le vadă fetițele și băiețeii muncitorilor și ai patronului. Cine se enervează că în felul ăsta se întîrzie construcția supermarket-ului respectiv n-are decît să protesteze și împotriva altor întîrzieri cerute tot de lege, cum ar fi obținerea de planuri de la un arhitect, nu de la un bucătar, sau a unui aviz că blocul învecinat n-o să se surpe.
3. …sînt bărbați; femeile n-au stofă de arheologi de teren. Femeile fac, în arheologie ca și în orice altceva, o treabă mai bună decît bărbații, dacă au o experiență comparabilă. Am avut șansa să lucrez cu arheologi cunoscuți – bărbați – de la care am învățat ceva meserie, dar cu nimic mai puțin am învățat pe șantiere de la Lisa Fentress, Helen Dawson, Jaimie Lovell, Gill Hey, Maria Ivanova, Magda Pieniazek-Sikora, Sarah Leppard, Shahina Farid sau Christina Luke. N-o să dau nume din România, pentru că nu știi cînd un compliment devine un deserviciu, o să spun doar că fără munca doamnelor, șantiere de cercetare ca Histria, șantiere-școală ca Adamclisi și șantiere preventive ca Roșia Montană ar fi de neconceput.
4. …beau! E o convergență păcătoasă într-acolo a unor factori și negativi (natura foarte stresantă a muncii, canicula vara, izolarea de civilizație, somnul pe sponci) și pozitivi (descoperirile, tovărășia și convivialitatea inevitabile, reguli sociale mai puține, timp social mai mult). Să spunem că arheologii au ocazia să bea și n-o risipesc. Dar, cu o singură excepție, n-am văzut niciodată un arheolog a cărui zi de lucru să fie afectată de alcool. Am văzut însă, mai ales în arheologia de salvare din Anglia și de la noi, oameni nemaipomeniți, capabili să muncească pe rupte, păstrîndu-și controlul și o brumă de bucurie, patru-cinci luni de a rîndul, pe un șantier unde au tot ce le trebuie, de la păianjeni în ghete, dușuri reci și telefoane înnebunite de la familie la ploi, parizer și rutină, deși – măcar atît – pe bani puțini și zero glorie. Așa că, dacă e nevoie de o bere în plus, o dau chiar eu.
5. …se cred Indiana Jones. Harrison Ford a fost ales, în 2008, în consiliul director al Archaeological Institute of America, cea mai serioasă organizație de profil din SUA (către care, mi s-a povestit, a făcut și o donație substanțială). Evident, l-au ales pentru a folosi popularitatea lui ca să atragă publicul, inclusiv copiii, spre excelentele lor programe educaționale de arheologie. Nu l-au ales în nici un caz ca omagiu pentru etica și metodele arheologice, ambele profund dubioase, pe care le întruchipează personajul lui în filme. Pe scurt, pentru arheologi nu e deloc flatant să fie asemănați cu Indiana Jones. Un eventual compliment ar fi comparația cu Harrison Ford, dacă n-am aduce, mulți dintre noi, în orice caz spre sfîrșitul șantierului, mai degrabă cu amicul său Chewbacca.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Editura Humanitas, 2019.
Ilustrație: Picasso, Domnișoarele din Avignon, 1907
