Un neastîmpăr venit de nicăieri ne înghiontește pe dinăuntru. Nu știm de unde să-l apucăm, cum să-l privim, cum să ne descurcăm cu stările profund contradictorii pe care ni le dă. E neastîmpărul plecării. Al călătoriei. Al evadării. Obsesia cu care trăim în fiecare an. „Să vină odată vacanța aia, să plec de-aici! Să scap, măcar pentru o săptămînă, două, din locul ăsta!” E un neastîmpăr al lumii noastre, al felului de a fi în epoca asta, al modului în care ne vedem, acum, ca specie. Călătoria a devenit, foarte repede, un bun de larg consum. Aidoma unei perechi de pantaloni, unui kil de prune neverosimil de mari, crescute cine știe pe unde și cu cine știe ce substanțe, unui televizor cît mai subțire și mai mare cu putință, în care viața se vede „ca-n realitate”, sau poate chiar „și mai frumos”. A ne deplasa în lume, deseori pe distanțe foarte mari, a devenit, în scurt timp, un fapt pe care îl asumăm ca pe unul absolut banal, aparținînd condiției noastre firești, definitorii, modului de a fi. De fapt, la scară istorică, e o achiziție foarte nouă. Dar asumăm această dimensiune de a exista a speciei noastre din momentul prezent, ca și cînd am fi trăit cu ea de cînd lumea.

Nu e vorba aici despre exploratori, populații care s-au mișcat de-a lungul timpului dintr-o zonă geografică în alta, despre călători care le povesteau semenilor, rămași cu gurile căscate, cum e într-o altă parte a lumii. E vorba despre călătoria, vacanța, deplasarea în interes de serviciu, „city-break-ul” cu care trăim de puțină vreme. Dar ni se pare că le avem la îndemînă dintotdeauna. Plecarea în alte părți ale lumii, deplasarea posibilă pentru foarte mulți oameni. Din ce în ce mai mulți oameni. Posibilitatea de a pleca oriunde pe planetă, ca element definitoriu al libertății, al democrației. Vîjîiala. Furnicarul general. „Mîncărimea-n fund”, cum i-am spune neaoș, pe-aici, acestui neastîmpăr, acestei neliniști care capătă o sumedenie de chipuri și generează o mulțime de simptome. „Dorul de ducă”, golit de misterul adînc, creat de lipsa putinței, și umplut cu o concretețe de beton armat. Plecarea, „ducerea pe pustii”, ca nevroză alcătuitoare a modului de a ființa acum, cu toate semnele schimbate și cu polii energetici inversați. Evadarea, ca fapt cotidian, complet lipsit de dimensiunea evenimentului unic, schimbător de curs al vieții. Escapismul, prăbușit din semnificația refugiului în atemporalitate și transformat radical în „hedonism”, ca altă struțo-cămilă a felului în care trăim creația de semnificație, la ora asta. Talmeș-balmeșul oricărui înțeles actual, definibil, în cel mai fericit caz, prin „caracterul său fluid”, prin starea de „continuă mișcare”.

Așa se face că, trăind experiența colectivă, de dimensiuni planetare, a izolării cauzate de pandemie, ne trezim acum ieșiți din case, dar „prizonieri” în țările în care trăim. Analizăm la cald, cu emoție firească, efectele izolării și ale carantinei, dar ne trezim ieșiți doar într-o curte mai mare, într-un spațiu de plimbare dintr-o închisoare mult mai cuprinzătoare decît propriile noastre locuințe. Căci lipsa posibilității de a călători pe planetă sau restrîngerea drastică a putinței de a ne vîjîi pe unde și cînd avem chef sînt resimțite acum ca izbirea de un zid al unei închisori. Faptul că nu mai putem să ne-nghesuim anul ăsta la scara avionului, pe podul Rialto de la Veneția, pe terasele de la Machu Picchu sau pe Himalaya ne dă amețeli și-o țîfnă strașnică de a redefini conceptul de libertate. Chestionăm, plini de nervi, uneori pe bună dreptate, modalitățile unora dintre guverne de a gestiona situația în care ne găsim. Dar vedem restrîngerea temporară a posibilității de a călători ca pe un atentat grav, la adresa condiției noastre de ființe umane libere, trăitoare în cadrul celui mai avansat mod de practicare a democrației. Preferăm să fim orbi și surzi la întîlnirea cu alte consecințe ale pandemiei, dar ne irită peste măsură faptul că nu putem să forfotim pe unde am avea chef anul ăsta.

Iar simptomele acestei nevroze sînt dintre cele mai diverse. Anxietăți vaste, iritări ațîțătoare de judecăți pătimașe, prăbușiri în tristeți abisale. N-o să putem să ne bem „bericica” pe plajă-n Halkidiki? E sfîrșitul lumii! E o catastrofă cu dimensiuni incalculabile. Nu ne putem urca în avion, s-ajungem la Lisabona, cu 20 de euro dus-întors, c-am prins demult oferta asta? E nenorocire! Altminteri, dacă pandemia n-ar fi existat, apropierea momentului plecării poate chiar ne-ar fi încurcat un pic. C-am pus mîna pe oferta asta, cum am mai pus pe altele, și e păcat să lași să se piardă așa ceva. Nu te-ai duce pe coclauri cu orice chip. C-ai mai fost, e cald rău de tot, e nebunie de lume, că acum e sezon tot timpul anului, iar te complici cu greutatea bagajelor, închirieri de mașini pe-acolo, carduri care nu funcționează și-atîtea alte chestii sîcîitoare. Dar nu poți să lași așa ofertă. 20 de euro dus-întors? Ești nebun? Cum să pierzi chilipirul ăsta?

Iar acum, cînd asta e, n-ai ce face, fie se călătorește mult mai greu, fie ți-e teamă să te-aventurezi prin țări străine, că nu știi cum evoluează situația, absența „apei ăleia limpezi în care faci o scuba și dup-aia razi o bere pe plajă” îți pune probleme identitare și de sens al vieții. Și e normal să fie așa. E absolut firesc. Ne-am obișnuit profund cu un fel de a fi, iar atunci cînd apare o zgîrietură cît de mică pe lentila prin care privim lumea, ne alarmăm peste poate. Și refuzăm cu încăpățînare sau ne facem că plouă, sau pur și simplu nu vedem că există și lucruri pe care le putem învăța din lecția asta. Așa cum există și consecințe mult mai grave decît faptul că, anul ăsta, nu putem pleca în altă țară. Dar e o experiență cu totul nouă pentru toți. Ea ne găsește în plin obicei de a emite judecăți. Și-n plin proces de uitare a faptului că a adresa întrebări poate fi, uneori, un foarte bun răspuns.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.