Stau pe o bancă și fumez în Piața Ovidiu din Constanța. E ultimul week-end din septembrie, am venit aici pentru că mă roade dorul de mare, iar din București n-am mai ieșit de mai bine de jumate de an. Da, sînt dintre cei care au abandonat marea românească încă de cînd am dat de Mediterana sau de oceane. Ocolesc cu obstinație Mamaia, Vama Veche, stațiunile, ba chiar și partea de Vadu care odinioară îmi plăcea atît de tare. Iubesc încă Dobrogea seacă; odată îndrăgostit de ea, nu mai are cum să-ți iasă din oase, dar, cu dispariția bunicilor mele și a nepăsării anilor mici, am lăsat-o să tînjească doar în amintire.

Piața pare tristă. O încropeală. O clădire neterminată, o hidoșenie de ani ’90 rupe o bucată de cer. Un cîrd de fetițe pe trotinete din plastic se iau la întrecere printre trecători. Fetițele sînt roz, trotinetele sînt roz, cozile lor sînt prinse în elastice roz, pe burta de copil a uneia strălucește un ponei cu gene lungi din paiete. Cineva a răsturnat, parcă, o pungă de fondante pe caldarîm. Copiii țipă și se aleargă, eu trag din țigară, mă gîndesc neglijent că cineva o să cadă. Se aude bufnetul, urletul, plînsul cu sughițuiri ostoit de un părinte. Nu e nimic grav, fondantele mici și-au reluat joaca.

Am impresia că orașul ăsta cade pe noi. Văd cinematografic cum măgăoaia neterminată se înmoaie ca plastilina și se prăvale în slow motion. Tot centrul e ros, distrus, cariat. Ultima oară să fi fost aici acum cinci-șase ani. Între timp, ploaia, vîntul sărat și uitarea au ros mai abitir în clădirile părăsite din balcoanele cărora cresc puiandri de oțetari. Dincolo de o stradă cu terasele încă pline, orașul abia mai suflă. Casa cu lei are ferestrele bătute în scînduri și cornișele căzute. Pe treptele de la intrare – un morman de găinaț de la porumbeii care și-au găsit adăpost pe acoperiș. După colț, fostul Hotel d’Angleterre, acum „Intim”, e mut, închis, delabrat. Ici și colo, în locuințe improbabile stau oameni. Am impresia că sînt într-un decor de film în care s-a aciuat cine a putut. Totul pare o improvizație. Casele, gardurile, viețile oamenilor. Orașul e plin de pisici lunguiețe, ale nimănui și ale tuturor.

Mă comport ca un turist oarecare și intru în Muzeul de Etnografie. Doamna de la intrare, drăguță, aprinde luminile în încăperi. Sîntem singuri aici. O colecție de icoane, costume populare de prin țară, scoarțe vechi, ceva obiecte casnice. Etichetele sînt tipărite pe niște bucăți de hîrtie precare. Văd cîteva centuri de argint crimeene și vreo două costume tătărești. Între ele, lipită pe perete, reproducerea în A4 a unei fotografii alb-negru. „Tătăroaică”, scrie lapidar în dreptul ei. Mă apropii s-o văd de aproape. E îmbrobodită într-un soi de maramă încertă. Ia uite, parcă seamănă cu mine. Așa o să arăt pe la 60-70 de ani, mă trezesc că mă gîndesc. Minus, probabil, broboada.

Afară din nou, o iau spre faleză. Singurul semn că se întîmplă ceva aici e Cazinoul învelit în plasă de construcții. Bocăneli seci se aud dinăuntru. Vizavi, un domn cu părul alb oferă „Fotografii magnetice la minut. 10 lei”. Te pozezi în fața unei planșe mari pe care apare Cazinoul în toată gloria lui de la început. Apari ca o momîie supradimensionată cu clădirea în spate. Mă uit la fotografiile expuse. Trei fete în pantaloni scurți. O familie de grăsani. Două fete și un băiat la mijloc cu măștile pe față. Mai încolo se aude un acordeon. Totul are un aer de haltă mexicană.

Înapoi, în Piața Ovidiu, prind o procesiune de nuntă. Mireasa pășește singură, cu mult înaintea celorlalți. O văd din depărtare cum se apropie plutind învolănată ca un balon cu aer cald. E foarte tînără și foarte gravidă. De sub poalele dantelate ies niște sandale comode, albe. Pe braț îi atîrnă o poșetă, albă și ea, lunguiață ca un plic. În spatele ei țopăie, cu genunchii îndoiți din cauza tocurilor înalte, nașa și domnișoarele de onoare. Tot ce se întîmplă acolo e vizibil ieftin și strălucitor. Iar mireasa tîrăște o trenă de tristețe. Orașul ăsta mi-a rupt inima.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.