Acum 31 de ani, odată încheiată lucrarea de licență, m-am trezit catapultat, prin repartiție guvernamentală (așa se numea actul pe care-l primeai după absolvirea facultății), ca inginer la echipa de prospecțiuni gravimetrice din Seini, între Baia Mare și Satu Mare. De fapt, echipa ținea de IPGG București, dar repartițiile se dădeau acolo unde existau lucrări în țară, pentru a se ocoli legea care pe atunci bloca repartițiile în București. În regimul comunist, proaspeții absolvenți de facultate, dacă nu aveau cine știe ce pile serioase, trebuiau neapărat să se confrunte cu realitățile patriei profunde, să ajungă cît mai departe și mai la țară.

Așa că, după viața boemă de student bucureștean, m-am trezit dintr-odată într-o comună proaspăt declarată oraș, la o gazdă în vîrstă, o femeie care nu știa decît ungurește și care mi-a oferit o cameră cît o magazie, în care îți ieșeau aburi din gură de frig ce era. O încăpere în care, de nervi și ca să mă încălzesc, seara mă plimbam în cerc cu o bicicletă pe care o găsisem rezemată de un perete. În prima dimineață, femeia a băgat un deget în cana de metal pe care abia o pusesem pe aragaz ca să fierb niște apă de ceai. Mi-a dat de înțeles mai mult prin semne că e destul de caldă și că nu vrea să o las să fiarbă, ca să nu se consume prea mult gaz din butelie. După vreo trei zile mi-am găsit altă gazdă și m-am mutat. De data asta era un gospodar român, despre care am aflat că era și poet naiv, care ne-a oferit, mie și unei colege, căsuța din curte. Păreau oricum condiții un pic mai bune și un om ceva mai de înțeles. Urma să ne schimbăm părerea, în special colega mea, după vreo două episoade în care acesta, ușor abțiguit, s-a apucat s-o alerge în jurul mesei, așa, ca de la proprietar la chiriașă. Aveam să considerăm povestea ca făcînd parte dintr-un soi de pitoresc natural al vieții la țară.

În fine, ziua începea la șapte dimineața, cînd venea un camion LEA (avea în spate un fel de cutie cu geamuri), să ne ducă pe teren. Eu mergeam pe dealurile și pe munții din jur, împreună cu Petrică, un tip cu plete pînă la umeri, fără dinți în gură, mai tot timpul băut, operator al gravimetrului. I se dăduse pe mînă acel aparat foarte scump și care la orice lovitură se putea strica definitiv. Și se întîmpla destul de des ca Petrică să alunece și chiar să cadă pe coclaurile pe unde umblam, dar de fiecare dată reușea printr-o echilibristică plină de haz să păzească aparatul, să-l țină departe de orice șoc, uneori riscîndu-și propriile oase. Omul avea un Dumnezeu al lui. Era moldovean și fusese vatman în București, de unde fusese concediat pentru că se întorsese la depou fără un vagon al tramvaiului… Îl pierduse pe drum fără să-și dea seama. Ajunsese cine știe cum la prospecțiuni geofizice unde, spre surpriza tuturor, făcea niște măsurători perfecte. Era mai priceput la asta decît mine care absolvisem o facultate. De obicei, terminam lucrările odată cu venirea întunericului. Erau toamnă tîrziu și în unele zile deja ningea. Ajuns acasă, trebuia să fac focul în sobă. Dar întîi trebuia să adun lemne uscate din pădurea de vizavi și să le tai, fiindcă gazda nu ne oferea din lemnele sale decît la un preț foarte pipărat. Pe urmă, preparam pe plita încinsă cîte o mîncare improvizată, după care adormeam buștean. A doua zi o luam de la capăt. Duminica, singura zi liberă pe vremea aceea, spălam rufe, cu săpun într-o covată. Apa rece și storsul manual făceau treaba cît se poate de neplăcută.

Pe lîngă toate astea, mi-aduc aminte că într-o zi, întorcîndu-mă mai devreme, am găsit familia gazdei extrem de agitată. Porcul pățise ceva neobișnuit. Era bolnav și chemaseră veterinarul. Ne-am temut ca nu cumva să fi fost din pricina lucrurilor aruncate de noi la gunoi, adică la porc, fiindcă acolo resturile alimentare se dădeau la porc. Poate că, neobișnuiți cu sistemul, nu fuseserăm destul de atenți cu ce aruncaserăm. Poate fusese ceva scrum de țigară, ceva plastic? Nu eram siguri, dar dacă asta era cauza și gazdele descopereau, ne puteam aștepta la ce era mai rău, mai ales că se apropia Crăciunul. Animalul fusese bine îngrășat timp de un an. Noroc că, în cîteva zile, porcul și-a revenit și totodată și fericirea gazdelor.

Eu descopeream o lume cu bucurii și mai ales cu necazuri de care n-avusesem habar. Studentul fără griji, trăit la oraș, obișnuit cu tovărășia unor colegii simpatici, cu veselia teraselor bucureștene și plăcerea unor nesfîrșite partide de bridge, devenise brusc un inginer de teren și în același timp un gospodar fără gospodărie dintr-o zonă rurală. Nu mă opream din muncă de dimineața devreme și pînă seara tîrziu, cînd oricum se oprea curentul în localitate. Începusem deja să mă întreb, neliniștit, dacă nu cumva așa urma să-mi fie întregul trai pe mai departe. Unde nimerisem? Era pe vremea cînd difuzoarele instalate în centrul comunei făceau propagandă pentru Congresul al XIV-lea al PCR, cel ce avea să fi și ultimul. Venea Crăciunul, dar și Revoluția. Foarte curînd, multe aveau să se schimbe.