În istoria neurologiei, există un caz înfricoşător, cunoscut – cred – de întreaga lume medicală. Este vorba despre întîmplarea nefericită a lui Phineas Gage, un american de la jumătatea secolului al XIX-lea. Gage lucra, în septembrie 1848, ca maistru la căile ferate, supraveghind construcţia unui tronson din statul Vermont. Tînărul era văzut ca o persoană energică, entuziastă, cu caracter puternic. Prietenii îl descriau ca pe un bărbat extrem de onest şi cu apetenţă pentru muncă. Într-o dimineaţă nefastă, Phineas a participat la dinamitarea unei formaţiuni de rocă masivă care bloca accesul viitoarei linii de tren. Inventiv şi rapid în mişcări, maistrul a introdus, în interiorul unei crăpături din stîncă, o bară metalică (de oţel), cu o lungime de 1 metru şi o grosime de cel puţin 2,5 centimetri. Nimeni nu ştie care a fost motivaţia reală a acestui artificiu tehnic. Se bănuieşte intenţia tînărului de avea o explozie controlată (!), prevenitoare în privinţa răspîndirii periculoaselor bucăţi de granit (!). Lucrurile au stat tocmai pe dos. În urma exploziei, ranga a pornit cu o viteză delirantă spre Gage însuşi, penetrîndu-i obrazul stîng, dezintegrîndu i ochiul şi, ulterior, ieşind, pe jumătate numai, prin partea dreaptă a craniului. La capătul momentului de criză, victima oferea un spectacol lugubru. Stătea în picioare, cu capul străpuns, de sus în jos, de terifianta lance oţelită. Toată lumea a intrat în panică, alergînd care încotro din calea apocalipticului zombie american. Rapoartele martorilor scenei sînt contradictorii. Unii susţin că Phineas s ar fi prăbuşit imediat după impact, pierzîndu-şi cunoştinţa şi intrînd în convulsii (pentru a-şi reveni ulterior). Alţii, dimpotrivă, declară că el ar fi rămas conştient tot timpul după accident, nepărînd slăbit, în ciuda pierderii mari de sînge. Oricum, ambele tabere admit un lucru înspăimîntător. În doar cîteva minute, Gage (cu suliţa înfiptă în craniu) a fost apt să meargă pe picioarele lui la doctor. În plus, vorbea fără probleme, oferind indicaţii preţioase despre senzaţiile trăite. Un medic din zonă, John Harlow, l-a luat în îngrijire. El i-a scos bara metalică din cap (aceasta pătrunsese în centrul lobului frontal al creierului), bandajîndu-l şi protejîndu-l de eventualele infecţii. Convalescenţa a durat cîteva săptămîni şi nu a pus, practic, nici o problemă medicală majoră. Gage s-a recuperat spectaculos și curînd a fost redat prietenilor şi cunoştinţelor în deplinătatea funcţiunilor sale anatomice.
Aici intervine episodul cu adevărat interesant al cazului „Phineas Gage“. În scurt timp, atît prietenii, cît şi cunoştinţele au realizat că nu mai aveau de-a face cu adevăratul Phineas Gage, ci cu o copie fizică (e drept, uşor mutilată) a lui. Tînărul laborios, cinstit, energic, afabil şi modest devenise, neaşteptat, un indolent notoriu, mincinos, bădăran şi lăudăros fără pereche. Şi-a pierdut prietenii, rînd pe rînd, a început să bea, a refuzat să mai muncească şi şi-a construit o mitologie proprie, de mahala, intrînd treptat pe calea autodistrugerii. Comportamentul său s-a modificat enorm, fostul ins, în bună măsură, mediocru intelectual, dezvăluind acum extravaganţe nebănuite şi tendinţe stranii de ieşire din rînd. Noul stil de viaţă nu-i putea fi fast lui Gage, în mod evident. Omul cade repede în sărăcie lucie şi marginalitate socială. Moare la doisprezece ani după accident, nefiind plîns de nimeni. Mulţi spun că, în urma catastrofei, ar fi suferit totuşi de epilepsie, însă – şi aici – mărturiile rămîn contradictorii. Medicii (începînd cu John Harlow, care a scris două cărţi despre Gage, după moartea acestuia) nu au încetat să fie fascinaţi de cazul în discuţie, impunîndu-l cercetării tuturor generaţiilor viitoare de neurologi. Nu s-a efectuat o autopsie asupra cadavrului, dar, peste ani, craniul a fost dezgropat şi supus analizelor. Astăzi, el se păstrează la muzeul de ştiinţe medicale al Universităţii Harvard. În 1994, doi neurologi de la Universitatea din Iowa, Hanna şi Antonio Damasio, au reconstruit pe computer traiectoria barei de oţel în creierul lui Gage, publicînd o imagine grafică fidelă într-un număr al revistei Science. Imaginea poate fi văzută astăzi şi pe Internet. Vă confirm, cu mîna pe inimă, că e absolut înfricoşătoare, situîndu-se, de departe, într-o elită a senzaţiilor tari. Istoricitatea cazului „Phineas Gage“ nu derivă atît din excepţionalitatea supravieţuirii victimei, cît din învăţăturile ştiinţifice pe care le a transmis viitorimii. Gage reprezintă începutul teoriei localizării modelului comportamental al individului în lobul cerebral frontal. Neurologii au înţeles atunci că există un caracter uman, ştiinţific vorbind, iar el este rezultatul anumitor legături neuronale. Aceste legături i-au fost distruse lui Phineas, ducînd, ultimativ, la naşterea unei alte persoane. Astăzi, ştiinţa (post)modernă a certificat valabilitatea teoriei cu mijloace tehnologice supersofisticate. Uneori, nu trebuie să te aventurezi pe Marte pentru a te confrunta cu marile bizarerii ale Universului. E de ajuns să te priveşti în oglindă.
După model swiftian, citind despre fascinantele mistere ale neurologiei (rezumate mai sus), m-am gîndit să vin şi eu cu o modestă propunere. Ce-ar fi ca liderii României, din prezent şi viitor, să fie supuşi unor mici intervenţii neurologice înainte de a fi aleşi/numiţi în funcţii? Conform logicii simple a teoriei comportamentale, caracterul lor s-ar schimba radical. Vă daţi seama ce revoluţie etică ar rezulta de aici? Cred că pînă şi Germania sau Japonia ar fi tentate să ia lecţii de onestitate de la noi. Pe deasupra, să recunoaştem, s-ar investi astfel şi în sistemul sanitar, salvîndu-l de la colapsul (deocamdată) iminent.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
