Mergi la o bere sau la un vin cu prietenii. Mai devreme sau mai tîrziu, apare în discuție, inevitabil, subiectul alegerilor prezidențiale din Statele Unite. Dacă ești un pic atent la ce se vorbește pe la alte mese, o să constați că și alții sînt la fel de preocupați de subiectul ăsta. Vorba inegalabilului Gheorghe Dinică (sau a oricui o fi spus-o primul, oricum, asta contează mai puțin): „Țară mică, domnule. Cîteva mese…“ Între timp, nimeni nu poate răspunde mulțumitor, deocamdată, la întrebările astea: „S-o fi mărit țara? Sau s-o fi micșorat lumea?“ Pentru că o planetă întreagă e preocupată de același subiect. Cine iese? Cine se alege? Ea? Sau el?

În America, esențializarea acestei discuții despre „ea sau el“ atinge niște dimensiuni și niște limite pe care noi, pe aici, nu le putem percepe din cauza cadrului foarte diferit. Cert e că și pe ei, dar și pe noi, orice o fi însemnînd „noi“ în toată lumea asta largă, ne interesează foarte tare același lucru. Cine iese? Cine cîștigă meciul ăsta inginerit după cele mai contemporane detalii ale unui meci dintr-o arenă de sport? Pentru că livrarea acestei mărfi ține cont, enorm, de noțiunea de „meci“, cu care sîntem familiarizați profund, cu toții, oriunde ne-am afla. Pentru „ei“, acolo, în țara în care au loc aceste alegeri, e un moment foarte important. Mai ține „coșmelia“ establishment-ului? Cîștigă lumea băncilor și a edificiului afacerilor colosale? Adică ăia care au produs Criza profundă? Sau vine „tipul ăsta dintr-o bucată“ și năruie tot, inaugurînd o nouă eră în istoria lumii de peste Atlantic? Uitîndu-se, deseori, un aspect esențial. „Tipul dintr-o bucată“ vine tot din tabăra mare a afacerilor, dar și din cea a show-business-ului, una cel puțin la fel de mare; sau, poate, doar un alt etaj al unei lumi construite tot pe sume greu de cuprins în universul unor minți normale.

Pentru noi, pe-aici, pare profund aiuritor că există și pe la alții „tribuni“ răi de gură, gata să dea oricînd o definiție personală noțiunii de democrație. Te căpiază faptul că un candidat la funcția de președinte al celei mai puternice țări din lume îi spune contracandidatului său că, dacă va cîștiga alegerile, în prima zi de exercitare a mandatului, îl va aresta. Dintr-odată, pentru mulți entuziaști ai țepelor instalate în piața publică, soluția procesului sumar și a execuției rapide apare ca una perfect legitimă. Ea încape extrem de ușor în definiția simplă a democrației de terasă, care spune clar că „dacă noi, ăștia de la masa asta, spunem că un lucru e just, iar alții nu sînt de acord, e perfect normal să-i radem scurt, fără prea multe discuții“. Păi, dacă în America, la mama democrației contemporane, se pune problema în felul ăsta, la noi de ce să nu se poată așa ceva?

Partea cea mai proastă e că acest meci descalifică, prin discursurile sale, cam tot ceea ce credeam noi – cei care trăim la distanță fizică mare de arena pe care se joacă partida – că înseamnă bunul-simț al lumii civilizate, măsura societăților democratice, decența mecanismelor din societatea meritocrată. Dincolo de faptul că acest moment nefericit dă apă la moară tuturor rătăciților, care urlă cît îi țin plămînii că vine momentul „răzbunării“, se găsește tristețea descoperirii unui peisaj mult mai gol decît s-ar fi așteptat mulți entuziaști ai marilor noțiuni pure. Reperul principal al ideii de democrație contemporană arată acum ca un film de mîna a treia, la care chiar și spectatorii cei mai lipsiți de instrucție cinematografică văd găurile din scenariu și precaritatea întregii producții. Pare că sindromul Iliescu-Vadim i-a ajuns și pe americani, drept pentru care putem zice, rînjind mulțumiți, că și „acolo s-a stricat treaba“. „Politica n-are nici un rost, vere, trebuie doar să vină cineva, să facă ordine.“

Ideea de politică, imaginea liderului, sursa de inspirație pe care o reprezintă imaginea unui om de la vîrful ierarhiei reprezentative a unui stat democratic sînt tot atîtea subiecte de bășcălie. Ori că vorbim despre candidați la alegeri pentru cele mai înalte funcții într-un stat, ori că asistăm la disputa unor fotbaliști între meciurile de etapă, cam tot același lucru iese. Ne uităm la unii care se fac troacă de porci, ne distrăm un pic, după care ne culcăm cu ideea că, pe lumea asta, cîștigă întotdeauna ăla care are „mai mult sînge în canalizare și e cel mai șmecher“. Cîtă vreme putem vedea limpede că societăți pe care le admiram și le numeam „lumea civilizată“ seamănă perfect, uneori, cu ce găsim în preajma noastră, parcă simțim cum reînvie elanul de a spune că politica e o porcărie fără seamăn, și că mizeria asta are o singură soluție. Personajul providențial care vine și ne pune pe toți cu botul pe labe, făcînd ordine și disciplină, pentru că altfel nu se poate.

Într-o atmosferă în care politica era declarată nocivă și inutilă, în Germania anului 1933, un domn cu mustăcioară cîștiga niște alegeri desfășurate pe fundalul unei perioade foarte tensionate. Unii spuneau atunci că nu e nici o problemă, că sistemul îl va adopta și-l va înrola în rîndurile lui, că mașina politică nivelează felurile de a fi, că omul cu pricina se va afla sub o atentă supraveghere, și că va fi ghidonat spre comportamentul obișnuit al înaltului demnitar public. Știm cu toții ce a urmat. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.