Lumea se grăbește. Totul e din ce în ce mai fast, mai rapid și mai scurt în epoca noastră. Știrile nu fac nici ele excepție. Nu mă refer la viteza cu care circulă informațiile, ăsta e un lucru bun, mă gîndesc la moda știrilor scurte. Gîndirea anilor din urmă a mers în direcția ideii că știrile trebuie să fie cît mai scurte. Se spune că, pe de-o parte, omul nu mai are nici timp și nici răbdare să asculte, pe de altă parte se invocă motivul că „emisiunile informative“ ar trebui să se încadreze într-un anumit spațiu, așa încît să facă loc cît mai repede calupurilor de publicitate (în capitalism, marketingul, se zice, e suveran). Și ar fi foarte bine dacă de la radiouri și televiziuni am reuși să aflăm cît mai repede și mai clar știrile cele mai importante și mai relevante.

Necazul e că pentru a ajunge la performanța asta e nevoie tocmai de timp. Nu la noi, receptorii, ci la ei, transmițătorii. Timp de antrenare și selectare a jurnaliștilor, timp acordat acestora pentru a înțelege și verifica mai bine ceea ce transmit. Există o vorbă care spune că „n-am timp să scriu scurt“, pentru că formulele sintetice și clare nu se pot face la repezeală. Dar acest timp necesar în culise sau în pregătirea specialiștilor care ne informează e, la rîndul lui, o investiție. O investiție la care grăbiții directori sau patroni de presă sînt tot mai rar dispuși. Așa se face că, de multe ori, scurtimea transmiterii informațiilor se face în detrimentul clarității. Sînt știri fără cap sau coadă, informații preluate de la jumătatea poveștii, ca într-un serial în care se presupune obligatoriu că ai urmărit și episodul precedent. Mai sînt radiouri care uneori parcă pur și simplu mitraliază informațiile și ajung să scurteze din calculator pînă și pauzele de respirație cînd e vorba de înregistrări, bombardîndu-ne cu vorbiri de-a dreptul nefirești, robotice. (Chiar așa, de ce nu-i înlocuim pe știriști cu roboți?) Așa se face că, de multe ori, viteza cu care ne sînt turnate informațiile în ureche e direct proporțională cu viteza cu care acestea ies pe urechea cealaltă, iar ceea ce e între urechi n-apucă să rețină nimic.

La cele de mai sus se adaugă informațiile de tip mozaic, mai ales la televiziuni, care sînt de-a dreptul aiuritoare. Faptele diverse cu hamsteri, bețivi sau guri de canal fără capac, plasate între știri grave despre războaie și catastrofe ecologice, sînt probabil menite (în capul unor producători) să-i deconecteze cumva pe cei care le receptează. Cu alte cuvinte, nu vor să solicite prea tare publicul cu prea multe știri serioase date în serie. Știrile sînt livrate ca un fel de divertisment. Pe de-o parte, sîntem tratați ca și cum am fi capabili să prindem și să înțelegem din zbor orice idee, fie ea și incompletă, pe de altă parte există grija contrară de a nu ne obosi cumva creierele cu lucruri prea importante.

Peste asta mai vin și talk-show-urile care numai scurte nu sînt, dar din care, știm deja, nu afli nici un fel de informații, ci doar păreri partizane sau interesate.

Pentru a afla și a înțelege cu adevărat ce se întîmplă ești nevoit să cauți în mai multe locuri, pe mai multe site-uri sau pe la mai multe televiziuni. Informația trebuie adunată precum piesele unui puzzle din care, în cele din urmă, reușești, poate, să configurezi ansamblul. Sau poate nu. Uneori îți iese o figură strîmbă, ciudată sau neclară. Bineînțeles, prea puțini mai au răbdare să aprofundeze cu adevărat ceea ce s-a întîmplat în realitate.

Asta favorizează un alt fenomen al zilelor noastre:  apetența rețelelor sociale de a prelua frînturi de informație, pe baza cărora să se indigneze în cascadă, să judece, să acuze, să desfășoare, cu alte cuvinte, întreaga ură și frustrare care zac în adîncurile societății. Cineva cu mintea luminată spunea odată că „Facebook-ul e ca sovietele“. Sînt precum acele consilii ale oamenilor muncii care-i judecau pline de indignare pe dușmanii poporului, în vremea comunismului.

Mass-media e cea care ar trebui să investigheze, să vorbească cu toate părțile implicate, să verifice și în cele din urmă să ofere informații complete și echilibrate publicului, nu să arunce frînturi de știri numai bune de interpretat în toate felurile. Altfel, ajungem să trăim într-o adevărată harababură, dacă nu cumva chiar într-o lume inventată.