Partea cea mai interesantă a lui Venus din Willendorf este capul. Am reluat de curînd literatura de specialitate dedicată acestui tip de statuete paleolitice asociate, chipurile, cu cultul fertilității. Printre ele, articole recente ciudate. Se arătaseră imagini ale acestor statuete unui eșantion de bărbați, cărora li se înregistrase mișcarea ochilor (eye tracking). Tehnologia de ultimă oră a confirmat astfel ceea ce se bănuia încă de anul trecut, că pentru bărbați arta înseamnă în primul rînd sîni.

Totuși, capul este partea care pare să ofere indicațiile cele mai interesante referitoare la scopul statuetelor. Azi nu prea mai sînt suficiente interpretările vechi, care vedeau în ele sex toys, sau artefactele unui monoteism organizat în jurul unei presupuse Mari Zeițe. E drept că printre cele vreo două sute de sculpturi antropomorfe din cultura paleolitică zisă gravettiană, cele masculine sînt excepțional de rare, poate două sau trei. Dar uneori, cu cît un pattern pare mai clar, cu atît explicația e mai înșelătoare.

Statuetele sînt de obicei descrise ca reprezentînd femei cu greutatea mult peste cea „normală“. Partea asta e tipică pentru voioșia cu care se transplantează noțiuni moderne în studiul preistoriei – la fel ca în cazul de mai sus al monoteismului. Acum aproape 30.000 de ani, cînd e produsă statueta de la Willendorf (și în următorii 5.000 de ani în care tipul rămîne popular), nu știm care era greutatea medie a populațiilor europene de pe siturile din Franța de azi și cele înrudite din Moravia și Rusia. Nemaivorbind că și greutatea medie de astăzi, pe care apasă de altfel și normativismul cultural și cel consumatorist, variază demografic. (Că veni vorba, a da statuetelor numele anacronic de Venus este un exemplu detestabil de maliție arheologică.) Ce contează e că multe din aceste statuete par să reprezinte femei însărcinate. Un exemplu extraordinar de artă paleolitică este chiar o statuetă de la Grimaldi, la granița franco-italiană de azi, care arată pe o față o femeie gravidă și pe cealaltă una suplă. Cei care s-au încumetat s-o interpreteze zic că poate să fi fost o amuletă purtată de o femeie care dorește să rămînă însărcinată.

Capul lui Venus din Willendorf nu are față, ci este uniform acoperit cu minuscule zigzaguri încolăcite. S-a spus că e vorba de părul îngrijit al acestei doamne, și sigur că nu trebuie să ai un doctorat – sau, azi, trebuie – ca să presupui că ceea ce vedem pe cap ar putea fi părul. O teorie ceva mai interesantă este că acest model reprezintă de fapt un fel de bonetă, poate chiar decorată cu scoici. Textile se produceau cu siguranță în paleoliticul superior și unele Venus au serii de incizii care trebuie să fi reprezentat elemente de vestimentație. În generațiile de după „revoluția aței“, e clar că orice produs textil e prestigiu pur, și sculptorul are un moment de ezitare pentru că nu știe ce ar fi mai spectaculos, femeia goală sau cea îmbrăcată. În altă parte citesc o teorie de ultimă oră care de data asta mă lasă în beznă și răcoare: statuetele de tip Venus ar reprezenta stadiile de dezvoltare ale unor ciuperci importante pentru comunitățile paleolitice. Capul celei de la Willendorf ar fi astfel inspirat de un anumit stadiu al muscăriței, o ciupercă halucinogenă foarte șic.

E adevărat că există cîteva trăsături cvasi-psihedelice ale corpurilor de Venus. Compoziția lor e romboidală, cu maximă atenție pe sîni, șolduri și abdomen, și restul nefocalizat. Picioarele se termină la glezne, antebrațele sînt invizibile. Un exercițiu cartezian care trebuie făcut întotdeauna e ca, înainte de speculații sofisticate, să ne întrebăm dacă nu cumva dispunem de o explicație mai prozaică, de pildă una tehnică, legată de structura materialului sau de natura uneltelor. Statueta noastră e sculptată într-un tip de calcar importat (e singurul obiect găsit la Willendorf făcut din acest material). Calcarul acesta, numit oolitic din cauza caracterului granular, se poate fractura într-adevăr în punctele de minimă rezistență, cum ar fi gleznele, iar alte statuete sînt rupte la gît. Dar poate materialul a fost ales pentru că reține mai mult timp pigmentul, ocrul roșu care e încă vizibil ici-colo pe cap. În săpăturile din 2005 s-a găsit la Willendorf și un os de pasăre umplut intenționat cu acest pigment. De vreme ce statueta a fost concepută cu cap, înseamnă însă că nu era așa greu să se cruțe o față în masa ornamentală care îl acoperă. Așadar, nu materialul e răspunzător pentru ciudățeniile statuetei.

O să anticipez puțin, întrebîndu-mă dacă pentru autoportrete se putea folosi luciul apei. Sigur că primele oglinzi propriu-zise de care avem știință par să fi fost discurile de obsidian, apărute acum vreo 10.000 de ani în Anatolia; dar de ce să nu folosești un ochi liniștit de apă? Culmea e că pe un sit paleolitic din Franța de azi s-a descoperit o mică lespede de calcar pe care este incizată o scenă incredibilă: o femeie îngenuncheată, sub care, cu incizii mai superficiale, e redată reflecția ei în apă. Pe de altă parte, oglinda apei introduce alte tipuri de distorsiuni, în loc să lățească mijlocul și să îngusteze picioarele. Venus nu era sculptată copiind imaginea dintr-o oglindă.

Constat acum că miercurea asta s-au împlinit 111 ani de la descoperirea așa-numitei Venus din Willendorf. Iar săptămîna viitoare voi povesti explicația cea mai îndrăzneață și în același timp poate cea mai logică din toate cele propuse pînă acum pentru absența figurii ei. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.