Ce știu oamenii care se pricep la artă, care au, cum se zice, gust? Un lucru misterios: că ceva e frumos, iar altceva nu e. Ei mai știu un lucru și mai și: că ceva este în aparență frumos, dar de fapt (cît rafinament în acest „de fapt“!) nu este. Revelația asta a avut-o în mod necesar orice bărbat ascultînd două doamne care discută despre haine. Într-o clipă, tot ce credea el că știe s-a prăbușit și nu a mai putut fi niciodată reconstruit. Deoarece pentru un bărbat ceva care este, așa, colorat – este frumos.
O discuție despre gustul artistic în antichitate e dificilă în primul rînd pentru că arta veche habar n-are de primatul esteticului. Ea face ceva. De pildă, împlinește un ritual, instaurează un spațiu civic sau sacru, negociază prestigiul individual. Acest rol al artei e azi mai șters, din cauză că, pentru o bună parte din publicul european, arta a basculat fie spre post-vizibilitate, adică spre muzee, unde este fast-food pentru ochi, fie spre invizibilitate, adică spre entertainment laic sau ornamentică religioasă fără conținut. Invers, există și în antichitate colecționari de tablouri și cîteva orașe mari unde arta e pe toate drumurile; în ansamblu însă, reprezentarea vizuală nu era așa demonetizată ca azi. În plus, deși știm destule nume de artiști plastici din antichitate, obsesia modernă a originalității și a paternității operei e periferică în arta antică. (Un exemplu: dintre toate statuile din Dacia romană, nu-mi amintesc acum decît de una care poartă semnătura autorului ei, sculptorul Claudius Saturninus de la Sarmizegetusa).
Legat de asta – nu doar autorul operei antice e, de obicei, anonim, dar și proprietarul ei ne rămîne necunoscut. Or, gustul presupune o sumă de alegeri fine ale unui individ, nu ale unei comisii sau instituții. Arta oficială, politizată, reflectă prin definiție niște opțiuni supraindividuale (de la normativitate religioasă la propagandă), iar nu gustul privat. Arheologia ne oferă nenumărate obiecte de artă izolate, dar mai rar seturi de posesiuni ale unui anume individ, informate adică de aceeași sensibilitate. Am vrea să avem nu doar o gemă sau o statuetă, ci toate gemele, toate statuetele, mobila și frescele din casa cuiva. Asta se întîmplă foarte rar, și tocmai de-asta sînt așa importante Pompei, Akrotiri sau Joya de Cerén, pentru că acolo prindem dimensiunea contextuală a gustului, iar gustul ține, normal, nu doar de frumusețea intrinsecă, ci și de potrivirea dintre lucruri sau dintre ele și contextul lor. Asamblaje complexe de obiecte de artă apar, e drept, în morminte, dar acolo selecția lor nu e făcută după criterii de gust și nici nu reflectă criterii individuale, ci rituri de trecere și, mai ales, un discurs public despre statut.
Gustul în antichitate e greu de analizat și pentru că avem un interes nepărtinitor, sau aproape, față de toate obiectele antice, majoritatea găsindu-și, imediat ce au fost descoperite, locul în muzee. Nu tot ce se pictează sau sculptează azi ajunge în muzeu (chiar dacă uneori ai zice că e așa). Arta veche ne bucură și ne fascinează indiferent de calitate, ca document istoric doldora de farmec și informații. Așa că avem, la început cel puțin, o inhibiție puternică în a decreta un obiect antic drept urît. Cei cărora le sînt dragi cariatidele Erechteionului ar strîmba poate din nas la vederea enormelor statui din fildeș și aur despre care știm că au existat în cîteva dintre templele antichității – dar tot ei ar fi primii pe care să-i bucure descoperirea (absolut improbabilă!) a unei asemenea statui criselefantine. Pe de altă parte, mi se pare perfect posibil ca o femeie sau un bărbat din vechea Grecie să fi perceput drept minunată statuia lui Zeus (atît de mare încît era de-a dreptul awkward în interiorul templului din Olympia), dar să comande, cînd a venit vremea, stela funerară de mare delicatețe, azi în New York, cu o copilă și două porumbițe.
Încă ceva – felul în care s-a studiat, măcar două secole, istoria artei antice a fost mereu în siajul judecăților de gust ale lui Winckelmann, pentru care capodopera sculpturii grecești era Apollo din Belvedere cu a sa „nobilă simplitate“ (să nu care cumva să uit „măreția calmă“: „eine edle Einfalt und eine stille Größe“). Numai că statui ca aceea a lui Apollo (azi la Vatican) nu mai sînt valorizate la fel acum, cînd din diversitatea artei antice se recuperează tot mai puternic iraționalul sau provincialul (și foarte surprinzătoarea înfățișare a statuilor pe vremea cînd, cum se știe azi, erau policrome pînă-n dinți). E clar azi că frumusețea senină și severă a statuilor ca Atena Lemnia (azi la Bologna) începe să co-existe în epoca elenistică, probabil datorită intrării romanilor pe piața de artă, cu statuete patetice și grotești, care cerșesc emoție. Statuia lui Laocoon, pe care o văzuseră și Lessing (probabil), și Winckelmann (sigur), cuprinde deja emoția asta de un gust ambiguu. Unii văd în acest grup statuar o splendidă tragedie barocă, alții un teatru prost jucat de un preot prea atletic cu șerpi care sugrumă, dar – contradicție herpetologică – mai și mușcă. Ambiguitatea acestui gust coboară și în orfevrărie și toreutică, inclusiv în statuetele de Tanagra, produse în masă, din care unele rămîn scene de gen grațioase, altele, kitsch.
Închei cu o altă statuie antică din vechea colecție Ottoboni, aflată azi la München, numită „Bătrîna bețivă“. Posibilă doar în arta de după Alexandru cel Mare, această imagine, în același timp ridicolă și zguduitoare, e nimeni alta decît Pena Corcodușa din Mateiu Caragiale.
