M-am apropiat întotdeauna de ceva nou cu neîncrederea țăranului în fața celebrei girafe. Dacă înaintașii lumii ăsteia s-ar fi bazat pe oameni ca mine, adio excursii pe Lună, la revedere continente descoperite, Polul Nord ar fi rămas o posibilitate, iar Tripadvisor-ul se termina dintr-un click. Îmi povestea mai demult o prietenă cum băiatul ei n-a vrut să iasă cîteva luni din costumul lui de Batman cu care s-a dus zi de zi la grădiniță. Perseverență. Trebuia să i-l mai smulgă serile ca să i-l spele, altminteri supereroul s-ar fi dus zilnic între copii cu pelerina pătată de sos și cu masca nădușită, un Batman mototolit, dar un adevărat erou. Bravo, băiatule.

Așa cum alții pot și vor să se arunce cu capul înainte în necunoscut, așa eu, de partea ailaltă, am avut nevoie de ancore grele pe care le-am tîrît cu greu după mine, cu care am brăzduit adînc pămîntul acolo pe unde am mers. Nimic nu era ușor de făcut, o decizie nu se lua dintr-o schimbare de dispozițile, toate surprizele și întîmplările bune sau rele s-au petrecut pentru că în adîncuri exista deja o direcție, era luată deja o hotărîre. Sau, mă rog, așa îmi place să cred. Dacă viața unora era o fluturare de poeme strînse laolaltă ca niște fluturi care zburătăcesc într-o plasă, iar viața altora era iar un mănunchi de proză scurtă nervoasă și surprinzătoare, atunci a mea trebuie că a luat forma unui Bildungsroman în cinci volume, așezat greu, prăfuit, într-o bibliotecă zdravănă de lemn. Sau poate o ruminație permanentă în lumile alternative ale unui Murakami, sau o poveste lungă spusă cu claritatea iudeo-americană a lui Roth, cine știe.

Atașamentul față de un univers construit cu migală, cultivat obsesiv, e castelul fortificat, separat de lumea de afară cu șanțuri adînci de apă. Un eventual atac cu ghiulele grele de piatră poate ciobi turnurile, poate mușca adînc din contraforți, poate trimite o vibrație adîncă și distrugătoare în zidurile groase, la temelia lui, dar n-o să-l pună definitiv la pămînt.

Așa se face că unul dintre pilonii castelului pe care eu mi l-am construit e făcut din hanțe, haine, textile și materiale pe care mi le aduc aminte din copilărie. Emoția violentă trăită la vederea unei bucăți de pînză care a fost odată o rochie din copilărie e cu siguranță psihanalizabilă. Un paltonaș pe care-l purtam pe la trei-patru ani a stat ceva vreme în dulapurile mamei. Era portocaliu și semăna cu o blăniță de urs, sintetică, desigur. Apar îmbrăcată cu el într-o fotografie alături de un Moș Crăciun dubios, undeva în fața unui magazin bucureștean. Poza e alb-negru, dar culoarea vie a acelui paltonaș n-am uitat-o, greutatea lui pe carura mea de copil o simt și acum. Mă mișcam în el ca într-o armură și-mi producea o imensă anxietate tradusă imediat într-o mare de lacrimi care-mi curgeau pe obraji. Plîng și în poza aia, Moș Crăciun e plictisit pînă la nevroză.

Văd apoi, foarte clar, cîteva rochițe de vară. Rezervate mai ales vizitelor, pentru că, altminteri, zilele obișnuite erau petrecute în pantaloni scurți și tricouri mici. Sandale cu șosete. În vremea copilăriei mele erau unele cu un soi de liră cusută în partea din față. Sandalele mele erau albe, lira era roșie. Amuzant e că mi-am adus aminte de ele cînd am văzut aceeași pereche de sandale în picioarele cuiva de pe Facebook care postase poze din copilărie. Rochiile le purtam mai rar și, cum ziceam, erau rezervate mai degrabă ocaziilor speciale. Oricum purtatul unei rochii îți schimba comportamentul, te făcea cumva mai sfioasă și mai rezervată, n-aveai cum să atîrni cu capul în jos agățată de bara pe care se băteau covoarele îmbrăcată în așa ceva. O rochie cu un plastron pe piept încheiată cu șnururi lungi petrecute cruciș. Cu flori mici albe și galbene. O alta dintr-un material vaporos, cusută dintr-o fostă rochie a mamei. Fond bleu pal cu un soi de crini albi, uriași, sau poate nori. În fine, rochia roșie făcută special pentru un Bayram, strînsă la spate cu o fundă enormă și cu jupon. Rochia asta e specială. Bumbacul apretat era atît de tare, juponul așa de bogat, că stătea singură în picioare. Mirosul curat al fibrelor călcate cu fierul încins. Da, rochia asta țeapănă e ancora mea.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, Radio Kiss FM și Magic FM.