În ton cu Dosarul revistei din această săptămînă despre frontiere, am să invoc o experiență din această perioadă și una mai veche.   

Încep cu cea din timpul epidemiei de gripă aviară din 2006, cînd am încercat să intru, ca ziarist, cu acte în regulă, într-un sat din Brăila aflat în carantină. Nu mi s-a permis. Paza era extrem de strictă. Oamenii erau pe atunci opriți să intre sau să iasă din zonele puse sub carantină, deși boala se manifesta doar la orătănii, iar păsările sălbatice, purtătoare ale virusului, zburau, bineînțeles, cît se poate de liber. Am intrat totuși într-un sat vecin, aflat la numai doi kilometri. Acolo nu era carantină, deși orătăniile din curțile oamenilor mureau pe capete de o boală care mai întîi „le prostea”, după cum ziceau sătenii, exact la fel ca în satul carantinat. Atunci am perceput lipsa de logică a granițelor arbitrare trasate de autoritățile omenești în asemenea cazuri. Ce rost avea să tragi o linie între două sate cu aceleași probleme, într-unul să impui carantina și în celălalt nu? Ce rost avea să oprești mersul oamenilor cînd boala se transmitea prin zborul păsărilor, numai la păsări? Marele dirijor al acelor măsuri se numea Flutur.

Zilele trecute, treburile m-au purtat pe șoselele Europei, pînă în Germania. Nu știam exact ce mă aștepta într-o astfel de călătorie la vremuri tulburi. Auzisem că ungurii cînd blocau trecerea, cînd creau un culoar de transport strict supravegheat, cînd lăsau totul liber. Știam și că în zilele noastre nu te mai poți baza pe informațiile din presă. Ei bine, la vama din Nădlac, am așteptat doar vreo 20 de minute, pînă ce au fost controlate sumar cele cîteva mașini din față. Cîteva ore mai tîrziu, la trecerea dintre Ungaria și Austria, am prins un control selectiv. În fața noastră a fost oprită o limuzină de lux cu număr nemțesc. Grănicerii s-au uitat în portbagajul ei larg. Era plin ochi cu ceea ce păreau a fi niște rufe murdare. Au lăsat-o să treacă. Pe noi nu ne-au întrebat nimic. La prima benzinărie din Austria, acolo de unde trebuia să cumpărăm vigneta pentru autostradă, am descoperit cu surprindere că vînzătorii și jumătate dintre clienți nu purtau mască. Pe măsură ce înaintam în interiorul Austriei, observam că doar unii dintre străini, cei aflați în tranzit ca și noi, mai purtau din cînd în cînd mască. Localnicii renunțaseră de mult la acest accesoriu. Ni s-a explicat că în Austria nu mai existau nici un fel de restricții. Iar cetățenii „se supuneau” cu toții acestei lipse de restricții. Nici unul dintre ei nu purta mască, măcar așa, preventiv, pe cont propriu. Nu existau excepții individuale.

Am poposit într-o mică localitate de lîngă Viena, la un hotel ținut de niște români și apoi am mîncat la o terasă unde chelnerița ne-a abordat în română, ceea ce ne-a făcut să ne îndoim că părăsiserăm cu adevărat România. A doua zi am plecat mai departe spre Germania. La granița dintre cele două țări de limbă germană, mașinile încetineau sub privirile atente ale unor oameni în uniformă. Nimeni nu era însă oprit, așa cum, de altfel, ne cam și așteptaserăm. Dar în Germania am avut parte de o nouă surpriză. Aici, în interioare cel puțin, toată lumea purta mască. Regulile erau, din nou, altele. Și n-am putut să nu mă întreb, încă o dată, care ar putea fi legătura între granițele statale fixate de om și limitele de circulație ale unui virus. Cum se face că de-o parte nimeni nu se ferea de el, iar de cealaltă parte toți se fereau.

În München am urmărit tramvaiele, încercînd să distingem înăuntrul lor măcar un singur pasager fără mască. N-am descoperit nici unul. Disciplină nemțească.

A doua zi am participat la un mic dejun cu bufet suedez, dar cu reguli stricte, mănuși și dezinfectări constante ale mîinilor și meselor. Lumea nu-și scotea masca decît cînd ajungea cu gura deasupra propriei farfurii. Impresionant și trist.

La întoarcerea în vesela Austrie n-am mai zărit nici un grănicer, așa că abia dacă am știut cînd am ieșit din Germania. Întotdeauna granițele europene parcurse înspre est sînt mai permisive. Înspre vest, însă, e ca și cum ai merge în răspăr, grănicerii sînt mai vigilenți. Adică esticii care circulă în vest sînt în continuare mai controlați decît vesticii care circulă în est. Excepție a făcut intrarea în România. Acolo am așteptat o oră încheiată deși în fața noastră erau doar cîteva automobile. Nimeni nu putea înțelege de ce anume dura așa de mult. Era acel gen de așteptare imposibilă și fără rost cu care ne-am obișnuit prea bine din perioada comunistă. Nu pot spune dacă de vină erau ungurii sau românii.