O tragedie a lovit recent secția de Jurnalism Cultural a Universității. A murit, într-un cumplit accident de mașină, petrecut pe Cheile Bicazului, în apropiere de Lacul Roșu, profesorul Hermes Lepăduș, o somitate națională a domeniului. Se pare că, într-una dintre cumplitele serpentine ale zonei, marele teoretician al ziaristicii cu ștaif intelectual a pierdut controlul propriului automobil și a căzut într-o prăpastie de 30 de metri. Era noapte și ceață. Nimeni nu știa motivul pentru care Hermes se aventurase acolo în condițiile respective. Mașina a ars pînă dimineață. Totul s-a făcut scrum, inclusiv trupul lui Lepăduș, din care a fost înhumată ulterior, cu ceremonial academic, doar o mînă de cenușă. Pierderii deosebit de grele comunitatea universitară (locală și nu numai) i-a răspuns cum se cuvine. S-au organizat festivități de omagiere și simpozioane dedicate operei defunctului. S-a scris superlativ despre el peste tot în România. Un amfiteatru gigantic a primit numele său, iar un faimos sculptor a promis că-i va realiza bustul, pentru a fi pus alături de cele ale părinților noștri fondatori. Mai multe teze de doctorat, cu teme din gîndirea profesorului, s-au anunțat, solemn, în Facultate… În mod clar, Hermes Lepăduș intrase într-un necesar și firesc proces de canonizare culturală. Se încadra, post mortem, pas cu pas, în galeria înaintașilor providențiali.

De aceea trebuie să-mi înțelegeți reacția în cele ce urmează. Deunăzi, pe înserat, am parcat pe o străduță dintr-un cartier mărginaș al orașului. Am ieșit din mașină și am început să caut o vulcanizare din vecinătate, despre care auzisem lucruri bune. Deodată observ, prelingîndu-se pe lîngă ziduri, o siluetă familiară. Privesc atent și mai-mai să sufăr o sincopă în mijlocul pustietății. „Fugarul“ în cauză era Hermes! Într-adevăr, bărbos, ceva mai slab și cu privire de animal hăituit, dar indubitabil el. Am crezut că mă întîlnisem cu o fantomă și primul impuls a fost să o iau la sănătoasa. Apoi, am sesizat că „entitatea“ mă văzuse la rîndul ei și, speriată, se pusese pe fugă. Ceva se dovedea a fi prin urmare putred. Mi-am învins teama și m-am repezit după „strigoi“. Nu mai sînt sportivul de altădată, însă bizara apariție se mișca anemic, așa încît am ajuns-o din urmă și am prins-o, cu un curaj nebun, de gulerul ponosit. „Hermes?“, am strigat ascuțit. Tipul s-a oprit învins și a murmurat, cu tremur în glas: „Da, eu sînt, omule. Te rog mult, te implor să te comporți normal! Să nu atragi cumva atenția asupra noastră!“ M-am conformat, cu sentimentul intens că particip la o acțiune conspirativă, de spionaj internațional elitist. Lepăduș m-a îndrumat spre un gang obscur.

„Bătrîne“, a spus acolo, aparent epuizat, „este crucial să nu mă trădezi! Am încredere în caracterul tău integru, de om școlit în spațiul principialilor șerifi americani. Dacă se află secretul meu, pe lîngă oprobriul public, aș putea suporta și rigorile legii… Da, mi-am înscenat moartea. Cu sacrificii imense. Am renunțat la toate bunurile personale și am cumpărat complicitatea unor legiști, polițiști și ciocli. Nu mai aveam cum să stau în viață! Nedreptatea era strigătoare la cer. Viu fiind, trebuia să accept un egalitarism sufocant. Trăiam în aceeași oală cu toți impostorii, mediocrii, leneșii și anonimii. Toți ne legitimam – vorba vine –, laolaltă, drept profesori universitari de jurnalism cultural și, invariabil, drept personalități academice. Blasfemie! Mă cunoști de atîta timp – indivizii ăștia nu meritau să-mi lege șireturile! Păi eu, în existența mea, am redactat în jur de 8 9000 de pagini sclipitoare, de eseu, de teoria/practica ziaristicii de opinie etc. Ei abia dacă știau să-și scrie corect cererile de acordare a multiplelor scutiri de la diversele sarcini academice. Și se credeau în aceeași ligă cu mine. Îmi erau, chipurile, colegi. O nebunie! Mă îmbolnăveam, secundă cu secundă, sub presiunea unei astfel de injustiții. Mă temeam să nu ajung să sparg capul vreunuia dintre marțafoi!“

Hermes a răsuflat adînc, cu obidă, după care a revenit, mai senin: „Dispariția mea fizică devenise o urgență istorică… Iată că pigmeii mă venerează, în sfîrșit. Îmi pun numele pe plăcuțe, îmi sculptează chipul, îmi ridică osanale. S-a făcut dreptate. Acesta a fost dintotdeauna raportul real dintre mine și ei! Ei, muritorii prosternați în admirație pentru adevăratul maestru, eu, olimpianul – nu bietul Hermes, ci Zeus, cum ar trebui de fapt să mă cheme, dacă ai mei ar fi fost un pic mai inspirați! Furia mi-a trecut așadar. Astăzi mă simt liniștit. Am primit, finalmente, ceea ce mi se cuvenea de multă vreme. De aceea, te rog fierbinte să nu mă deconspiri. Nu-mi ruina frumoasa glorie postumă! În plus, dacă tot ne-a fost hărăzit să ne întîlnim, vreau să te mai rog ceva… Dă-ș mie patru-cinci sute de lei! Știi, de cînd am murit, stau cam prost cu banii, bătrîne.“ I-am dat, dar, după cum se vede, l-am și trădat aici. Motivul? Nu sînt „șerif american“. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.