Zilele trecute, o ninsoare cam ca toate ninsorile, nici prea-prea, nici foarte-foarte, a produs știri din acelea excepționaliste, cu care deja ne-am obișnuit. Virusul chinezesc și gripa-gripă par și ele surse puternice de îngrijorare pentru toată lumea, iar alături de informațiile despre teribila poluare din București constituie și serioase motive de mascare a fețelor. Așa cum am mai scris, vălul islamic interzis prin lege în mai multe țări europene pare a-și lua revanșa pe ocolite, revenind pe fond laic sub denumirea de mască de protecție. De data asta, însă, acoperămîntul e utilizat în mod democratic nu doar la femei, ci și la bărbați.
Lumea de astăzi e plină de îngrijorări. Întrebarea e cît sînt ele de întemeiate. În numărul trecut al Dilemei vechi a fost publicat în traducere un text al lordului Skidelsky, membru al Parlamentului britanic și profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, în care sînt aduse în discuție niște cifre uimitoare pe care le reiau pe scurt. Potrivit Global Terrorism Database, între anii 2000 și 2017, în Europa de Vest s-au înregistrat 996 de decese cauzate de atentate teroriste, în vreme ce între 1970 și 1987 (tot 17 ani) s-au înregistrat 4.351 de asemenea decese cauzate de terorism. Deci bilanțul victimelor, care contează hotărîtor în acest domeniu, a scăzut în ultimele decenii de mai bine de patru ori. Adică Europa a devenit mult mai sigură din acest punct de vedere, deși, paradoxal, gradul de îngrijorare a crescut, iar guvernele iau tot mai multe măsuri de securitate. Robert Skidelsky conchide că „Occidentul a devenit civilizația cu aversiunea cea mai crescută față de risc din istorie“. Evident, standardele și grija față de oameni au crescut.
De observat e că societatea din România, care se străduiește să ajungă Occidentul din urmă și îl imită pe cît se poate așa cum bine știm, a trecut printr-un proces similar. Poate că nu sîntem la nivelul occidentalilor în ceea ce privește grija față de om, dar cu siguranță ne-am apropiat de ei la capitolul îngrijorărilor de toate felurile. Ne-am schimbat percepțiile și standardele. Iar aici, în Est, am pornit de la mult mai rău. E de constatat că unele lucruri, care azi ne fac să intrăm în panică, ne cutremură, ne indignează, ne scandalizează sau măcar ne întristează, în perioada supraviețuirii din comunism treceau aproape neobservate. Cine s-ar fi indignat atunci, de exemplu, că un profesor țipă la clasă? Ba chiar era foarte obișnuit ca profesorii și învățătorii să-și și bată elevii, să-i scoată la colț sau să-i dea afară din clasă. „Obișnuit“ era și ca unii adulți să-i bată pe copiii altora (ai vecinilor), cînd considerau că făcuseră vreo prostie. Băieții erau obligatoriu luați în armată, unde suportau tot felul de „privațiuni“ – cum se numeau chiar oficial –, vitregii care mergeau de la condițiile imposibile din cazărmi pînă la umilințe de tot felul și chiar bătăi din partea superiorilor. Și era de la sine înțeles că așa „trebuie“ să fie în armată. Fetele care intrau la facultate erau și ele obligate la chinul unui soi de pregătire militară. De fapt, oamenii se confruntau în acele vremuri cu lucruri mult mai teribile, pe lîngă care cele enumerate mai sus treceau chiar nebăgate în seamă. Poluarea industrială era probabil enormă, dar n-o măsura și n-o comunica nimeni.
Pe de altă parte, nu că ar fi fost bine, dar cine s-ar fi speriat atunci de o simplă ninsoare sau cine ar fi fost îngrijorat la gîndul că de la o gripă obișnuită s-ar putea muri? Și probabil că, în condițiile de atunci, se murea chiar mai des de gripă. Despre bolile de pe alte continente nu se vorbea decît ca fapt divers, cel mult, iar terorismul era ceva care nu ne privea pe noi absolut deloc.
Comunismul, cu ale sale condiții inumane, crease un soi de hard people, oameni căliți, pregătiți să îndure aproape orice, dar și gata adesea să nu țină seama de alții. Era mult rău pe atunci, dar a apărut și un revers paradoxal, în sensul acelei căliri forțate. Astăzi, într-o lume mult mai civilizată, se pare că am devenit mai sensibili. Sîntem pe calea spre soft people. E, evident, un progres, dar care conține și el un risc. Putem ajunge, adică, să nu mai percepem bine realitatea și să ne transformăm în niște sclifosiți. Generațiile noi pot deveni mai nevolnice. Aici e o întreagă teorie, foarte bine prinsă de Daniel Mendelsohn în admirabila sa carte O odisee, pornind de la un cînt important și celebru din chiar Odiseea lui Homer, pus în gura Atenei: „Căci puțini sînt acei fii ce cu tatăl la fel se arată“. Acolo e vorba despre relația dintre Odisseu și Telemah. Și, pe scurt, asta n-ar însemna neapărat că omenirea decade constant, ci doar că fiii pot deveni la rîndul lor vajnici, după ce învață rostul vieții de la tați.
În situația noastră actuală, ideal ar fi să continuăm deci să ne civilizăm, să ne rafinăm, să ne creștem standardele și pretențiile, să lăsăm în urmă obiceiurile dure cu care ne-am obișnuit, dar fără să uităm de unde am plecat, amintindu-ne cum arăta răul adevărat și învățîndu-i și pe copiii noștri cum era, ca să știe cum să-l evite.
