În ultima vreme se tot aude formula dintr-un roman al lui Dostoievski, cum că „frumuseţea va salva lumea”. E la modă, cel puţin în România. Iată că o cercetătoare din Germania aduce argumente, pe parcursul unei întregi cărţi, că fizica, cel puţin, nu va fi salvată de frumuseţe. Nu fizicul, ci fizica. E o carte pe care cei cu pregătire în domeniu ar trebui s-o înţeleagă mai bine decît alţi cititori, dar care nu-i face să regrete nici pe nespecialiştii care o parcurg împinşi de curiozitate. Titlul românesc al volumului este Rătăciţi printre formule şi a fost tradusă la Editura Humanitas. Sabine Hossenfelder are şi un blog de succes în care se ocupă cu popularizarea ştiinţei, dar în primul rînd este un savant cu o experienţă serioasă în studii de fizică teoretică.

După mulţi ani de muncă, ea a ajuns la concluzia că există unele hibe în sistemele de cercetare şi încearcă să găsească o explicaţie pentru lipsa din ultimele trei decenii a unei descoperiri cu adevărat importante în fizică, în general, şi în fizica particulelor, în special. Excepţie a făcut doar bosonul Higgs, aşa-numita particulă a lui Dumnezeu, a cărui descoperire însă nu doar că fusese prezisă cu o jumătate de secol înainte, dar, în loc de limpezirile aşteptate, a adus cu ea mai degrabă noi probleme şi nedumeriri pentru fizicieni.

Dar n-am de gînd să intru în detalii teoretice, pe care nici eu nu le prea stăpînesc. Ce mi s-a părut  interesant de aflat din cartea Sabinei Hossenfelder e că şi în ştiinţa de înalt nivel se petrec unele fenomene pe care le credeam posibile doar în zone mult mai puţin ştiinţifice. Una din cele mai importante deficienţe ar fi aceea că sistemele de finanţare occidentale îi determină adeseori pe mulţi cercetători să exagereze şi să mintă cînd scriu proiecte în scopul primirii de fonduri. E valabil nu doar pentru fizicieni, dar fizica teoretică ar trebui să fie piatra de temelie a ştiinţei şi nu un domeniu de la care să se aştepte profituri imediate. Potrivit cifrelor publicate de autoare, cadrele universitare din Statele Unite şi Europa îşi pierd 40% din timpul de lucru scriind aplicaţii pentru fonduri de cercetare. De asemenea, ea observă că finanţările pe termen scurt îi descurajează pe savanţi să se implice în proiecte pe termen lung şi să-şi asume riscuri. Pentru a obţine recunoaştere şi publicarea unei cercetări mai uşor, un cercetător trebuie să meargă pe căi bătute, să-şi aleagă teme deja cunoscute, oarecum „populare”. Inovaţia, dezvoltarea unor idei noi şi neobişnuite nu aduc nici apreciere şi nici finanţare. Din ce scrie Sabine Hossenfelder rezultă şi că există un fel de inerţie, că multor fizicieni le e mai comod să meargă pe drumuri care e destul de evident că nu mai pot duce nicăieri.

Mi-e greu să mă abţin să compar treaba asta cu unele lucruri care se întîmplă în jurnalism. Ca, de pildă, prelungirea peste orice limite a unor subiecte, numai din motive de audienţă. De asemenea, în fizica teoretică apar nenumărate teorii neverificate şi uneori neverificabile experimental, e o adevărată inflaţie de teorii. Unde am mai auzit asta?

Pare că rigoarea ştiinţifică e pe cale să fie copleşită de fantezia ştiinţifico-fantastică, tot aşa cum rigoarea informativă e copleşită de nebunia scenaritei. E o marcă a vremurilor noastre pe care totuşi nu credeam că o vom găsi şi în lumea fizicienilor. Adică nu doar că oamenii obişnuiţi îşi pierd încrederea în ştiinţă (vezi mişcările antivaccin şi alte asemenea prostii), dar şi unii savanţii sînt tentaţi să nu mai respecte toate regulile cerute de obiectivitatea ştiinţifică.

„…deși oportunismul poate fi în avantajul supraviețuirii noastre, rareori e în avantajul dobîndirii cunoașterii”, scrie Sabine Hossenfelder. Autoarea atrage atenţia şi că savanţii sînt, asemeni tuturor oamenilor din societatea actuală, predispuşi la a se coagula în „bule” în care să se confirme unii pe alţii (predispoziţia spre confirmare). La fel, spune ea, savanţii sînt sensibili ca şi ceilalţi oameni la ceea ce aud mai des (predispoziţia atenţională sau efectul de expunere). E clar că lucrurile acestea pot distorsiona cercetările. S-ar zice că lumea devine tot mai subiectivă.

Revin însă la cea mai importantă temă a cărţii: frumuseţea teoriilor din fizică. Sabine Hossenfelder crede că mulţi dintre fizicieni greşesc căutînd sau lăsîndu-se seduşi de simplitatea, eleganţa sau naturalețea uneia sau alteia dintre teorii. „Istoria științei nu e plină doar de idei frumoase care s-au dovedit a fi greșite, ci, ca revers al medaliei, și de idei urîte care s-au dovedit a fi corecte”, constată ea. Pentru a afla în ce măsură are dreptate în această privinţă, autoarea a stat de vorbă cu o serie de fizicieni celebri, printre care şi trei laureaţi Nobel. Ideile fiecăruia, precum şi portretele lor schiţate sumar de autoare, formează o imagine inedită a elitei cercetătorilor din fizică. O elită care se confruntă cu un mare impas. Disciplina lor bate pasul pe loc.