Să zicem că în ultimii ani înainte de revoluție, prin ’80 și ceva, așa, erai în deplină maturitate, căsătorit, cu copii. Anii ăia deveniseră într-adevăr cei mai crunți. Frigul din case era deplin, lumina se lua din ce în ce mai des, iar în aragazuri abia pîlpîia o flăcăruie minusculă pîndită de femeile casei cu speranță, pe la 4-5 dimineața, cînd era posibil să fierbi cît de cît o oală cu ciorbă.

Lumea mînca gîturi, gheare și picioare. Zahărul și uleiul se dădeau pe cartele. În țară, în alte orașe decît Bucureștiul, pe cartelă se dădea și laptele, la fel și pîinea. Cînd se lua lumina, un vuiet prelung străbătea blocurile prăpădite – unicul semn de protest colectiv, sau nici măcar, mai degrabă un trigger pavlovian. La fel, cînd se dădea din nou drumul la lumina aia nenorocită, un alt vuiet – de data asta de bucurie – străbătea aceleași apartamente înecate în frig și dezolare.

Am prins cînd eram copil anii ăștia cei mai crunți. Taică-miu îmi povestește acum – pe jumătate amuzat – cum veneam de la școală sau de afară, de la joacă fizică, lihnită de foame și pupam pîinea și salamul pe care mi-l punea maică-mea pe masă. „Muah! Pîineeee! Muaaah! Salaaaam!“ În cazul meu, trebuie să spun, două erau motivele acestor ieșiri. Unul, desigur, foamea, și faptul că salamul ăla nenorocit era o raritate de care se făcea cu greu rost – cozi, cunoștințe, umilințe. Al doilea motiv, însă, nu prea are legătură cu circumstanțele, ci mai degrabă cu firea mea prin excelență agitată, neschimbată pînă acum, cînd pot să pup la fel de entuziast și o pîine de fițe manufacturată cu maia de două tipe cu breton, dar și o farfurie de carbonara îngrijit făcute.

Așa se face că, urmărind și eu fenomenul (izbucnit din scurt și la fel de trecător, bănuiesc) devalizării rafturilor cu ulei și făină în contextul acestui coronavirus, m-am gîndit imediat la reflexele vechi din anii ’80, redescoperite. Căci ce e, în fond, o posibilă carantină generalizată? E o dictatură. Iar cu asta am fost obișnuiți. Orice posibilă raționalizare la mîncare, gaz și electricitate, restricții de circulație, de acces vor trezi în mulți dintre noi reflexe vechi. Diferența majoră va fi, desigur, libertatea de expresie, cînd vei putea spune, scrie și posta ce vrei. Mmm, sper.

În rest, toate vor fi fost văzute și trăite. Vor exista unii care vor avea mai mult, și alții mai puțin. Va renaște toată rețeaua de speculanți, de cunoștințe care știu pe cineva care știe pe cineva care are și vinde niște făină, zahăr, ulei, conserve de pește, ceva carne, Internet alternativ și un generator pe motorină. Boșii o să aibă acces la medicamente, la dezinfectante nediluate și la testele de coronavirus pe care o să și le facă fără să aibă neapărat nevoie. Iar mai presus de toate, cel puțin într-o parte generațională a societății, va fi frica. Frica și dezinformarea.

Am rîs de ăia care s-au repezit să-și umple cămările cu mălai? Da, și nu prea. Sigur, e dezolant să știi că vei trăi apocalipsa cu burta plină de mămăligă, dar nu te poți juca cu fricile primare care trezesc aproximativ aceleași reacții în orice fel de societate. Cu atît mai mult într-una nevindecată, cu tare adînci, așa cum e asta a noastră.

M-am gîndit însă cum ar fi reacționat generația foarte tînără în cazul unei distopii coronavirusiene. Păi, cred că s-ar fi organizat pe modelul filmelor de gen cu care au crescut. S-ar fi făcut comandouri pe cartiere. Grupuri pe net și pagini de Insta dedicate. Rich kids of Instagram în care o să apară privilegiații ăia mici înconjurați nu de mașini scumpe și pachete de cumpărături de la Vuitton, ci de pungi de făină de fițe, ulei de măsline stors la foarte rece și mălai grișat. O să apară subgenuri de trap pe aprovizionare. S-ar organiza niște Hunger Games adevărate cu raiduri în depozitele de la Mega. Fetele ar purta blugi cu talia înaltă, gene false și bocanci, iar băieții adidași pe piciorul gol și gecile alea streetwear de la PORC.

Cît am fantazat eu aici, m-a sunat maică-mea să-mi spună că, la magazinul lor, lucrurile au revenit la normal după cîteva zile de semipanică. Uleiul și făina sînt bine-mersi pe rafturi. Am scăpat și de data asta.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactorșef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.