Se căsătorește Frau Doktor Cutare cu Herr Magister Cutărescu.“ Cam așa sună, în Austria, formula protocolară rostită într-un ceremonial matrimonial. Ba mai mult: titlurile academice ale proaspeților miri sînt înscrise și în certificatul oficial de căsătorie.

Pe parcursul șederii mele vieneze am cunoscut un tînăr cu un stil de viață oarecum extravagant. Pentru persoana cu pricina, lucrul cel mai important în viață era să aibă timp suficient la dispoziție ca să-și poată satisface nestingherit bucuriile spiritului: lectura, întîi de toate, dar și muzica, filmul, teatrul, expozițiile de artă și muzeele – mă rog, cam tot ce oferă lumea noastră ca loisir sau entertainment cultural, reprezentînd, pentru el, o rațiune de a fi. Trăia, pentru asta, modest, în principal din ajutorul de șomaj, agrementat cu diverse munci ocazionale. De pildă, sortarea scrisorilor la poștă. Avea, precum mi-a povestit cu vădită satisfacție, un atu important în privința asta: era doctor în filozofie. Or, la trierea corespondenței, o persoană cu titlul de doctor era plătită mult mai avantajos decît, să zicem, una cu studii medii.

Retribuirea diferențiată a sortatorilor de corespondență în raport cu nivelul studiilor absolvite este, desigur, discutabilă, atît în privința echității, cît și prin prisma eficienței. Nu ne putem face iluzii că un doctor în filozofie va fi mai iute și mai îndemînatic decît un bacalaureat. Cît privește echitatea, să acceptăm ideea că timpul unui titrat ar trebui să fie mai „scump“ decît cel al unui netitrat? Dar așa era Austria, la început de mileniu trei – și poate o mai fi fiind și în zilele noastre.

Oricum, o atare discriminare – pozitivă? – își avea (își are) și ea rațiunile ei. Te poți întreba, pe bună dreptate, dacă are sens ca statul să cheltuiască o groază de bani pentru ca cetățenii să-și poată duce traiul liniștit, după absolvirea studiilor, în cabinetul de lectură sau în sala de concerte. După cum te poți întreba, la fel de bine, dacă studiul poate fi perceput ca un soi de handicap, ca să necesite un sprijin compensatoriu din partea societății.

Nu numai statul austriac, ci și foarte mulți partizani ai studiului per se, aveau răspuns la astfel de nedumeriri. Ne interesează nu doar să formăm oameni eficienți, ci și să trăim într-o societate de oameni cultivați. Educația, învățătura, studiul nu trebuie privite doar din perspectivă pragmatică, ca instrumente de eficientizare a forței de muncă. Ele constituie, deopotrivă, valori autonome, ce merită a fi cultivate pentru ele însele. Înveți pentru a-ți satisface nevoia de a ști, iar această nevoie definește condiția noastră de umanitate.

Văzută din acest unghi, mania austriacă a titlurilor academice iese de sub incidența ridicolului și se așază într-o altă lumină. Ca ins trăitor ani buni în Viena, pot depune mărturie despre excepționala civilitate a relațiilor interumane în toate împrejurările, de la cumpăratul țigărilor din chioșcul de peste drum, la depunerea faimosului Meldezettel la poliția de cartier. Nu pot să nu pun această realitate, deloc neglijabilă, în relație cu modul austriac de a înțelege educația, învățătura.

Altminteri, am cunoscut mai mulți doctoranzi care se străduiau să amîne pe cît posibil finalizarea tezei, dintr-un motiv și el aparent surprinzător: odată obținut titlul de doctor, șansele de angajare se diminuau drastic. E totuși explicabil, atîta vreme cît la serviciu nu ți se oferă nici cabinet de lectură, nici sală de audiții. Iar despre discriminarea pozitivă, angajatorii nu sînt fericiți să audă. Valorile spirituale și cele ale economicului conviețuiesc, de regulă, problematic.

Și în România s-a dezvoltat, în ultimele decenii, un apetit nezăgăzuit pentru titluri academice. Puzderie de CV-uri actuale sînt împănate cu tot soiul de bizarerii educaționale. Ținta supremă a fost, din capul locului, doctoratul. Efectul pare să fi fost, însă, pe dos față de cel austriac.

Ceea ce irită astăzi opinia publică autohtonă în nesfîrșitul scandal al plagiatelor doctorale nu este în primul rînd o presupusă inflație a diplomelor de absolvire a ciclului final de studii academice. Peste tot în lume doctoratele s-au extins, și-au coborît standardele și au diminuat investiția de timp și de muncă, devenind, treptat, un fel de certificat care atestă abilitățile de cercetare științifică ale purtătorului de titlu. Irită, la noi, inadecvarea situațională – despre ce fel de cercetare poate fi vorba la un primar de sector? ș.a.m.d. – și, mai ales, impertinența și grobianismul cu care „doctorii“ improvizați se afișază în spațiul public. De aici pînă la compromiterea instituției doctorale ca atare mai e doar un pas. Ar fi păcat să îl străbatem, nu doar pentru că am periclita un flux normal al formării de experți de înaltă calificare, ci și pentru că am fi nevoiți să îngropăm și ideea că studiul reprezintă și o valoare în sine, ce merită a fi cultivată. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.