Așa cum scriam săptămîna trecută, nu orice călătorie spre vest e un drum către mai bine. Intrînd pe la Porțile de Fier în Serbia descoperi, cu o oarecare „nostalgie“, cum șoselele devin mai ondulate decît ale noastre de astăzi. Există și porțiuni foarte bune, fără să punem la socoteală acea autostradă (cu cap și coadă) care leagă Serbia de Occident și de Grecia. Dar, ca de altfel prin mai toate țările foste comuniste, drumurile bune nu țin niciodată prea mult. Cum spuneam însă, în ansamblu, șoselele din țara vecină mi s-au părut un pic mai proaste decît ale noastre. În Bosnia, drumurile sînt și mai ciudate, înguste, șerpuitoare pe văi printre munți și destul de periculoase. Tunelurile, multe la număr, apar ca niște peșteri curbate, neluminate și din bolta cărora (că nu poate fi numit tavan) pică mereu apă. Cînd intri în ele trebuie să încetinești considerabil și să aprinzi faza mare, de nu cumva vrei să te izbești de vreun perete de stîncă. Drumuri mai civilizate am găsit în Muntenegru.

Peisajele sînt pitorești și sălbatice în Bosnia și Muntenegru deopotrivă. Rîurile Drina și Moraca, cu apele lor turcoaz, formează văi și canioane spectaculoase. Prin Bosnia, din fuga mașinii (poate e o simplă autosugestie, dar pe care au avut-o mai mulți), pare că privirile oamenilor sînt marcate de tragedia războiului. Vezi multe căutături rele și parcă rătăcite.

În sudul Serbiei, lîngă granița cu Kosovo, am trecut prin locuri urîte, cu benzinării în care ne-am gîndit că nici n-ar fi trebuit să oprim. Indivizi dubioși instalați pe scaune de plastic ne priveau lung cum intram în toaletele turcești mizerabile, care aminteau perfect de timpurile lui Ceaușescu. Pe acolo sînt niște localități ca-n filmele despre Vestul Sălbatic (nu cele pitorești). N-am putut să nu mă gîndesc totuși că și pe la noi există așa ceva, de exemplu, în zona Moroieni, acolo unde s au filmat scene din Borat.

Cineva îmi povestea cum i s-a părut Iugoslavia în anii ’60, cînd, prin nu se știe ce minune, a primit voie să călătorească acolo cu mașina. O țară uimitoare, mult mai luminată și mai civilizată decît era pe atunci România. La Opatija, în Croația, li s-a spus chiar cum pot trece fără probleme în Italia, întinzînd la graniță pașaportul cu niște bani în el. Nu s-au încumetat să facă asta. Drumul ar fi fost atunci fără întoarcere. Se pare că, cel puțin pentru moment, situația s-a cam inversat. Exceptînd, desigur, Slovenia și Croația. Istoria își are oscilațiile ei.

Astăzi, ca să ajungi în sudul Croației pe drumul cel mai scurt, trebuie să treci prin șase controale vamale. Asta pentru că la fiecare dintre cele trei granițe sînt cîte două controale, unul la ieșire și altul la intrare. Și, de multe ori, înaintea ghișeelor se formează cozi kilometrice de mașini (motiv pentru care nu te poți baza pe nici un fel de prealabilă planificare orară a traseului). Sînt granițe între state ai căror oameni vorbesc aceeași limbă – deși ei nu prea vor să recunoască asta – și care pînă nu demult, înainte de a începe să se lupte între ei sălbătic, formau o singură țară. Acum, cînd privesc la rece cruntul lor război, mulți dintre ei realizează cît de absurd a fost totul și cît de bezmetică poate fi uneori specia umană.

Ca un amănunt, am observat că, la controalele vamale, doar croații (poate datorită „școlii UE“) s-au uitat la figurile pasagerilor din mașină. Ceilalți păreau foarte interesați nu atît de oameni, cît de documente. Birocrația prima în fața psihologiei.

În fine, locul destinației nostre, Dubrovnikul cel turistic, în ciuda aspectului foarte occidental, are și el un oarecare retard în privința serviciilor și nu numai. Față de Occident. În cetate, deși e plină ochi de turiști europeni, americani și japonezi, nu se poate plăti aproape nimic cu cardul. Și trebuie mereu să schimbi totul în kuna croată. Magazinele ori sînt pline de suveniruri, ori sînt de mare firmă, cu prețuri uriașe. Produsele alimentare și restaurantele nu-s nici ele la nivelul pe care l-ai aștepta într-un loc atît de frumos și de vizitat. Am stat într-o casă superbă, de unde se vedeau și cetatea, și marea, avînd o grădină în terase, cu portocali, mandarini, havuz și broaște țestoase, un arbore genealogic pe pereții din interior și un pian vechi de peste o sută de ani. O nebunie. Doar că se întîmpla ba să rămîi cu butonul de la cuptor în mînă, ba să-ți cadă pe picioare ușa de la mașina de spălat vase, ba să nu se mai închidă ușa de la intrare, ba să nu mai poți scoate ștecherul foehnului decît tot cu priza din perete. Mici amănunte, care dau seama însă de graba cu care țara, asemeni României, a fost primită în Uniunea Europeană. La noi, comunismul a fost mult mai dur, la ei s-a încheiat însă cu război. Și încă lucrurile nu s-au așezat. Nu pot să nu mă gîndesc, însă, cum ar fi fost dacă fosta Iugoslavie ar fi rămas întreagă și ar fi avut o tranziție pașnică spre capitalism, democrație și valori europene. Probabil că ne-ar fi plăcut chiar mai tare decît ne plăcea înainte de ’89.