Se putea observa că e o persoană foarte vioaie, la biroul agenţiei de turism din holul unui mare şi animat hotel din Peloponez. Le vorbea întruna, celor care se interesau, despre minunatele excursii pe care agenţia le oferea aproape în fiecare zi. Unora le spunea că pot vizita Atena cu vaporul, într-o plimbare de o zi, că pot merge pe Acropole cu un ghid specializat, că pot intra la noul muzeu de arheologie, acolo unde, destul de recent, au fost dezvăluite ruinele a 14 oraşe suprapuse, că au timp pentru masă în Plaka şi pentru shopping prin centrul Atenei.

Altora le vorbea despre o excursie de o zi pe un iaht cu pînze. Le spunea cum, la prînz, iahtul va trage într-un golf cu ape liniştite, pentru ca ei să se poată bucura de masa care le va fi oferită la bord. Tot aşa povestea şi despre posibilele plimbări de cîteva ore în insulele Poros sau Hydra.  

Vizitînd Hydra, aveam să constat că acolo era ghidă ea însăşi. Să fi avut vreo 30 şi ceva de ani, scundă, blondă şi cu tenul uşor măsliniu. Încerca să strunească un grup de vreo 30 de oameni. Le vorbea întîi în italiană, apoi în franceză şi, în cele din urmă, în engleză. Pomenea contribuţia locuitorilor Hydrei la cîştigarea independenţei faţă de Imperiul Otoman, arăta tunurile de pe ţărmuri şi steagul de luptă din 1821, făcea turul catedralei şi explica diferenţele dintre ortodocşi şi catolici, povestea cum Hydra, odinioară plină de fîntîni şi care, spre deosebire de cea mai mare parte a Greciei, nu ducea niciodată lipsă de apă, şi-a pierdut aproape toate izvoarele şi apa din fîntîni în urma unui cutremur.  

În sfîrşit, nu fără peripeţii la numărătoare, neobosita ghidă a reuşit să-i aducă pe toţi cei 30 de oameni înapoi pe vapor şi la hotel. După o altă excursie, la Atena, grupul condus de ea s-a întors seara tîrziu. În ziua următoare însă, la prima oră, ea era la datorie, la biroul de lîngă recepţie, plină de energie şi bunăvoinţă, gata să le ofere informaţii altor noi doritori de excursii.

Am aflat că e italiancă – de fapt, era deja clar după felul în care vorbea limba. Lucra în Grecia doar pe timpul sezonului de vară (învăţase şi greceşte), apoi se întorcea acasă. Dar nu acasă în Italia, ci în Mexic, unde se stabilise de cîţiva ani. Dacă o întrebai, ştia o mulţime de lucruri şi despre locurile exotice de vacanţă din Caraibe şi-ţi putea spune cum să ajungi acolo mai bine şi mai ieftin. Fusese ghid şi prin acele locuri.  

Cineva a întrebat-o dacă nu i-ar putea antama serviciile de ghid pentru anul viitor în Caraibe. Ea l-a refuzat cu nonşalanţă, spunînd că nu ştie unde va fi anul viitor pentru că, poate, pînă atunci, va găsi un autobuz care s-o ducă în altă parte a lumii...   

● Într-o dimineaţă, drumurile – şi mai cu seamă foamea – ne-au împins către mica localitate Molos, de lîngă Termopile. Căutam o tavernă la care să putem lua micul dejun. În centrul localităţii am nimerit la o terasă unde, surpriză, servea o româncă. Ne-a spus că într-un aşa sătuc, cum era acela, dat fiind că nu există nici picior de turist, dimineaţa nu mănîncă nimeni la restaurant. Grecii ies doar pe seară, cînd toate terasele din mica piaţetă centrală se umplu. Ne-a recomandat să cumpărăm nişte sandvişuri de la un magazin din apropiere, spunînd că ea ne dă voie să le mîncăm la terasa ei, ceea ce am şi făcut. Ea ne-a oferit doar ceaiul. 

Ne-a spus că, deşi nu-i loc turistic, localitatea îşi are farmecul ei, cu drumul care duce la mare printre arbori de fistic. Ne-a recomandat să o luăm pe acel drum şi, dacă tot eram aşa de aproape, să nu ratăm vizita la Termopile, să vedem măcar din fuga maşinii locul marii bătălii dintre greci şi persani şi să admirăm cascada termală.

Ne-a explicat că locuitorii din Molos se ocupă aproape numai cu agricultura şi că în zonă trăiesc mulţi albanezi, dar că nici românii nu lipsesc. Imediat i s-a oferit ocazia să ne şi dovedească acest lucru, schimbînd cîteva cuvinte în româneşte cu barmanul unei terase de peste drum. Dar ce caută românii şi ea, o româncă din Bacău, tocmai acolo? „Acum 13 ani am venit, am ajuns pînă aici, şi aici m-am oprit.“ 

Să fi avut vreo 30 de ani. Blondă, cu ochi verzi, uşor lăcrămoşi, voinică, dar nu grasă, cu o aparenţă de femeie puternică şi blîndă, s-a aşezat cu noi la masă, rămînînd totuşi atentă la veşnicele cerinţe ale localnicilor care-şi pierdeau vremea pe la mesele învecinate. Ne-a povestit că a învăţat foarte greu greceşte. „La început, am lucrat într-o fabrică de ulei de măsline. Eram mai mulţi români acolo şi cînd şeful ne spunea ceva în greceşte, eu mereu îi întrebam pe ceilalţi ce-a zis. Apoi, am ajuns să lucrez aici, unde nu am mai avut pe cine să întreb ce-a zis cutare sau cutare client. Aici trebuia neapărat să ştiu greceşte. Nevoia te învaţă.“

Ne-a spus apoi că anul viitor se va mărita cu un grec şi că a mai avut un soţ, un român cu care a şi venit în Grecia. „La început a fost de mare ajutor că eram doi, dar cu timpul nu ne-am mai înţeles şi ne-am despărţit. A fost să nu meargă.“ 

Viitorul soţ, grecul, e pescar şi stă mult timp pe mare. Are casă în Molos. Dar şi ea mai are încă unde să se întoarcă, la Bacău, la casa părintească. „Sper să ne înţelegem. Dacă nu, în cel mai rău caz, fiecare are unde se retrage. El la casa lui aici, eu înapoi la Bacău... Fiindcă niciodată nu ştii ce-ţi rezervă viaţa.“