O veche vorbă înțeleaptă, din Transilvania, ne spune că „Cel mai bine-n viață îi să ai lucru’ tău!“. Adică să știi o treabă. Dacă ai nevoie de ceva, nu te duci să ceri. Pentru că, de-aici încolo, lucrurile se complică. Rămîi dator, trebuie să-ntorci cumva serviciul făcut, îți pui un pic orgoliul la bătaie, s-ar putea să fii tratat cu un refuz mai mult sau mai puțin politicos. Și-n plus, cel la care apelezi s-ar putea să aibă treabă cu obiectul respectiv, chiar în momentul în care te duci tu să-l ceri. Prin urmare, e sănătos să ai lucrurile tale, ca să nu fii nevoit să apelezi la alții. Și-atunci, vezi cu ochii cum îți crește gospodăria. Cum nu mai e loc nici în pivniță, nici în hambar, nici în pod de lucrurile care se tot adună. Pentru că mereu ai nevoie de cîte ceva. E atît de candid celebrul banc în care doi ardeleni aleargă spre gară, să prindă trenul, dar rămîn pe peron, uitîndu-se profund dezamăgiți la ultimul vagon, care se îndepărtase deja. Iar unul dintre ei, după o lungă tăcere, specifică farmecului unic al acestui spațiu, rostește legendara cugetare: „No?!… Vez’, mă, ce-nsamnă să n-ai lucru’ tău?“
Liniștea acestui fel de a vedea lumea a durat multă vreme. Însă, de la un timp încoace, situația s-a complicat. Apa de la fîntîna ta din curte nu mai e suficientă. Trebuie să intri-n rîndul lumii și să te conectezi la rețeaua publică de apă și canalizare. Lumînările, candelele și opaițele tale nu mai fac față nevoilor. Trebuie să intri n rîndul lumii și să te conectezi la rețeaua publică de curent electric. Soba, cuptorul și plita de gătit au nevoie de mult lemn, trebuie curățate des, durează mult pînă aprinzi focurile, așa că n-ai de-ales, trebuie să intri-n rîndul lumii și să te conectezi la rețeaua publică de gaz. Și toate astea nu mai sînt ale tale. Trebuie să plătești în fiecare lună ca să poți avea parte de ele. De la o bună bucată de vreme, pare că totul se prăbușește, se risipește, fuge la vale. Pentru că posibilitatea de a avea în jur doar „lucrurile tale“, așa cum știai de la ai tăi, e din ce în ce mai mică. Apa, gazul, curentul electric sînt ale unora care ți le furnizează doar dacă plătești lunar. Mașina e a unei companii, căreia trebuie să-i plătești o rată. Casa în care stai e a unei bănci, căreia trebuie să-i plătești, la fel, o rată lunară. „Lucrul tău“ a devenit un motiv de zîmbet, uneori trist, un subiect de banc, o zicere care ne duce cu gîndul în alte vremuri, peste care se așază, încet, praful.
Există însă și o mișcare de rezistență. Unii oameni nu vor nici în ruptul capului să renunțe la „lucrul lor“. Dar, spre deosebire de mișcările de rezistență ale trecutului, acum e foarte scump să faci parte din fenomenul ăsta. E atît de costisitor să mai ai „lucrul tău“, încît nici cei care-o duc foarte bine nu-și prea permit așa ceva. E drept, unii foarte încăpățînați încă încearcă. Și investesc foarte mult în a fi independenți și a avea „lucrul lor“. Apa lor, energia lor, pămîntul lor, casa lor. Faci o instalație în pămînt, la mare adîncime, cu ajutorul căreia obții căldură. Sapi pînă dai de apă. Instalezi panouri solare. Încerci să fii independent energetic. Să ai „lucrul tău“. Dar e foarte scump. Trebuie să stai foarte bine cu banii și cu nervii ca să poți ajunge la performanța de a avea „lucrul tău“. Și nici atunci nu ești foarte sigur că definiția acestei sintagme e una la fel de precisă și de simplă, așa cum o știai tu, cu ceva vreme în urmă. Pentru că lucrurile se schimbă acum foarte repede. Definițiile sînt mai fragile decît fluturii aceia care trăiesc o singură zi. Și chiar în povestea cu fluturii încape o mare discuție. Ce-i aia o zi? Cum o măsurăm? Din ce punct de vedere? E atît de multă concretețe… hiperconcretă în jur, că doar cîte o metaforă ne mai aduce, rareori, un pic de viață în obraji.
Eee, iar acum să zicem că ești un geniu. Să presupunem că ai dat lovitura și i-ai driblat pe toți. Ai avut atîția bani, atîta răbdare și stăpînire de sine, că ai ajuns la științifico-fantastica independență energetică. Și nu te-ai retras în munți, în păduri, nu te-ai izolat la un capăt de sat, n-ai fugit pe o insulă din Pacific. Ai reușit performanța colosală de a avea, cumva, „lucrul tău“. Dar trăiești printre semenii tăi, te vezi cu ființe umane, ai prieteni cu care ții legătura. Cum faci cu Internetul? Cum faci cu telefonia mobilă? Că, aici, e nenorocire cu definițiile în fiecare secundă. Ziua a devenit o eternitate în care se petrece un univers de lucruri. Domeniul tău de pe Internet, să zicem, e la fel ca acela de pe pămînt? E la fel de „lucrul tău“? Dar să presupunem că lăsăm la o parte orice definire. Orice comparație. Cum faci să participi la lume fără să te conectezi la o rețea? Și care e prețul real al acestei conectări?
Și hai să zicem că abandonăm orice altă discuție care teoretizează lucrurile. Plătesc o conexiune la Internet. Intru în lumea aia. Navighez. Aflu tot ce vreau. Cunosc oameni. Schimb păreri. Observ că există și aici lucruri care costă, așa cum există și unele despre care se spune că sînt gratis. Există și în lumea asta a Internetului discuții despre teritorii, drepturi, e la fel ca „în lumea din afară“. Și tinde să devină la fel de reală ca aceea „de afară“, ba chiar să intre într-o competiție a realității. O pagină de Facebook, bunăoară, pare cît se poate de „lucrul tău“. Că e a ta. Nu?! Ai senzația că, dacă ți se spune că e „pagină personală“, ești la tine acasă. Ești pe pămîntul tău strămoșesc. Da, poți să ai senzațiile astea de patriotism și de simț al proprietății. Dar totul se petrece pe teritoriul creației cuiva. E o afacere în care ai intrat, la care participi de bunăvoie. E drept, ți s-a spus că e un gînd nobil, senin, luminos, o invenție care duce la dezvoltarea ființei umane, prin descoperirea noțiunii de comunitate. Dar e lucrul altuia. Al unui om. Teoretic, e gratis. Practic, poate costa multicel.