Profesorul Tomaleus Carbid de la Logică a dispărut, la un moment dat, din Universitate. A lipsit fix un an academic, pe care l-a transformat într-un an sabatic. M-am gîndit că, apropiindu-se vertiginos de pensie, Carbid dorise să beneficieze de această ofertă a legii educaționale și să profite, vremelnic, de cercetarea liniștită a vreunui subiect anume. La întoarcerea sa însă în instituție, omul nu a adus nimic nou în munca strict universitară. Nici o carte, nici un articol, nimic. A venit, în schimb, însoțit de niște exemplare bestiale împăiate, pe care le-a expus, mîndru, în propriul birou, specificînd vizitatorilor înfiorați că erau făcute chiar de el. Se specializase, vreme de douăsprezece luni, în taxidermie, lucrînd cu maeștri internaționali (de la Natural History Museum din Londra), dar și cu naturaliști locali, cu precădere de la „Grigore Antipa“. Așa ceva nu puteam rata! M-am înființat deci, de urgență, la ușa cabinetului profesorului pentru o întrevedere amicală. Îi fusesem student, cu decenii în urmă, pe cînd la Filologie se mai predau (încă) și cursuri de filozofie sau logică. S-a bucurat să mă vadă și imediat mi a arătat fiarele din incintă cu o veselie neobișnuită. „Uite, îți plac jucărioarele mele? Le-am confecționat cu mîna mea. Dihorul a fost proba de absolvire a cursului londonez de taxidermie.“ Am privit cu atenție și, inevitabil, cu teamă. „Jucăriile“ erau tulburător de autentice. Dihorul, așezat pe masă într-o poziție agresivă, cu o labă ridicată și cu colții ieșiți în afară, te hipnotiza cu ochii exoftalmici. Un lup înspăimîntător rînjea, și el, din colțul stîng al camerei, iar o vulpe și un bursuc se angajaseră într-o încleștare mortală, căscîndu-și gurile monstruoase unul la altul și evidențiindu-și, sălbatic, ghearele.

„Da, frumos, singular!“, am îngăimat eu de complezență. „Cum ați ajuns totuși dumneavoastră, domnule profesor, un distins logician, să dezvoltați această pasiune acum, la sfîrșitul carierei? Nu m-aș fi mirat dacă erați biolog. Logica și zoologia însă mi se par destul de îndepărtate.“ „Ei, dragul meu, nu e nici o pasiune aici!“, a replicat Tomaleus. „Am învățat taxidermie de nevoie. Ca să înțelegi exact, observă-l, te rog, pe iepuroiul ăla de pe dulapul cu cărți!“ M-am uitat în direcția indicată și am tresărit violent. Ratasem rozătorul de cîmp la primul scrutin. Avea ceva terifiant în el, dar nu din cauza expresiei, care aducea cu nedumerirea bovină și nicidecum cu ferocitatea prădătoare, ci a poziției. Îți dădea senzația că se pregătește să-ți plonjeze în cap, fiind agățat, neverosimil, de muchia externă a giganticei piese de mobilier. M-am retras doi pași, vizibil oripilat. Carbid a izbucnit impredictibil: „Așa, așa, să-ți fie frică, întrucît iepurele ăsta exprimă perfect disperarea în care ajunsesem anul trecut. Mă copleșise groaza. Țin la dihor, pentru că am promovat examenul cu el, dar pe iepurache îl ador. Este alter ego-ul meu, spiritul meu deznădăjduit. E cel care devenisem în interiorul vieții mele de mare universitar, care se închidea pas cu pas, mergînd spre o fatală aneantizare. Mă uitam în oglindă și vedeam un iepure încolțit, hăituit, gata să execute saltul ultim, suprem, sacrificial, în prăpastie, pentru a scăpa de urmăritorii turbați. Mă simțeam ca o gînganie în inima unei tornade, ca o muscă pe marginea unui vulcan, ca un țînțar sub papucul unui uriaș, ca un vierme alunecînd în cascada Niagara, ca un…“ Lui Tomaleus i se injectaseră ochii și i se umflaseră venele de la tîmple. Zbiera aidoma unui dezaxat.

„Domnule profesor, domnule profesor“, am zis îngrijorat, „stați liniștit, stați liniștit!“ S-a calmat treptat, respirînd ritmic, apoi a spus mult domolit: „Da, eram iepurele suicidar. Mă gîndeam neîncetat la pensie și, implicit, la moarte. Ce se va alege de mine și de munca mea de decenii după ce voi dispărea? Asta mă rodea zi și noapte. Cum voi mai putea fi venerat după ieșirea din lumea fizică? Monumentul funerar, fie el și cu bust elocvent sculptat (unde să vină adulatorii), nu mă satisfăcea. Eu, Tomaleus Carbid, nu puteam fi reperat acolo, în umbra unei pietre! Incinerarea, nici atît. Ce este o urnă cu cenușă? Cel mult o farsă! Nici măcar mumificarea à la Lenin și Stalin nu-mi dădea încredere. Îmbălsămarea te depersonalizează, îți retează orice prestanță academică… Și atunci mi-a venit ideea salvatoare: taxidermia! Mi-am luat sabaticul și am învățat, pe rupte, să împăiez. Dar nu pentru mine, prietene. Oh, nu, oh, nu! Am deprins meșteșugul pentru a-l transmite, la rîndul meu, celor doi fii ai mei, care au ordine testamentare precise. După deces, mă vor împăia (într-o postură de gestică oratorică, de prelegere) și mă vor amplasa în amfiteatrul VIII-23, unde îmi țin, de regulă, cursurile. Astfel, în glorie deplină, voi fi aici pentru totdeauna, pour toujours, forever, para la eternidad!“. Carbid urla iarăși cu venele dilatate. Am zbughit-o afară, împiedicîndu-mă, la ieșire, de un orbete rătăcit pe podea. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.