O mare grozăvie am trăit zilele trecute, cînd l-am întîlnit prin Universitate pe colegul de la Literatură Veche, Noe Baghet, provenit din generația mea de „decreței“. Bietul om avea ambii ochi vineți (dintre care unul închis complet), buza umflată ca un cartof nou egiptean și mai multe contuzii pe frunte și pe pomeți. În plus, șchiopăta dramatic, precum Sergentul lui Alecsandri (dacă-i socoteam multitudinea de răni, putea fi chiar Peneș Curcanul). Am crezut că fusese implicat într-un grav accident și l-am abordat cu blîndețe. „Nu, nu e vorba de accident!“, m-a contrazis el mormăit. „Povestea e puțin mai complicată…“ Observînd că vrea să-mi împărtășească drama prin care, aparent, trecea, l-am lăsat să vorbească, deși mi se rupea inima auzindu-i șuierăturile morbide, din adîncul ființei, ce-i brăzdau discursul – oricum preponderent șoptit – la intervale fixe. „Dragul meu“, a început el cu greutate, „de cîțiva ani, trăiesc un sentiment de inadecvare la Catedră, datorat, desigur, în primul rînd, îmbătrînirii – de care, din păcate, nu sîntem nici unul străini –, dar și confruntării cu mentalitățile diferite ale vremurilor de inevitabil progres. Cei mai mulți leagă mentalitățile astea inovatoare de studenți, mai precis de lumea schimbată profund din care se ițesc ei astăzi. O fi adevărat, nu spun nu, însă eu, personal, ca ins ce predau la Universitate de aproape trei decenii, adică de cînd aveam doar 23 de ani, nu-l găsesc pe tînărul studios contemporan – în trăsăturile sale esențiale, cel puțin – complet modificat. Dimpotrivă, m-aș aventura să afirm că el e cam același dintotdeauna, cu bunele și cu relele lui, se-nțelege. Cei care s-au transformat înfricoșător, prietene, sînt profesorii, cadrele didactice carevasăzică din promoțiile de dată recentă! Ăștia, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie psihanalizați de urgență.“

Noe Baghet a tușit de două ori cavernos, după care a revenit tremurător: „Ipochimenii în cauză m-au adus la exasperare! Văzusem eu, de ceva vreme, prin facultate, că se petrec lucruri ciudate în jurul meu, pe măsură ce colegii vechi ieșeau la pensie și apăreau alții noi, dar, inițial, nu m-a preocupat excesiv întinerirea corpului profesoral (lucru normal, de altfel, în orice dinamică socială). Apoi, simțindu-mă, nu știu cum, tot mai singur, m-am gîndit să fac niște investigații asupra cursurilor predate și asupra metodologiilor pedagogice actuale, bănuite revoluționare. Am descoperit lucruri terifiante, absolut șocante, te rog să mă crezi! Ceea ce le unea, patologic, pe toate era dorința lectorilor și asistenților juni de a-și impresiona copleșitor discipolii, de a-i mesmeriza necondiționat, de a le deveni, negreșit, eroi. Privit în sine, lucrul nu ar fi o problemă, atîta timp însă cît eroizarea asta se produce cu mijloace academice, strict intelectuale deci. Ei bine, nici vorbă de așa ceva aici! Metodele de cucerire a auditoriului studențesc, bătrîne, s-au alterat fundamental în prezent. Ele aparțin unor universuri paralele cu spațiul în care eu, tu și încă vreo patru-cinci defazați viețuim, aidoma larvelor. Ascultă ce bizarerii tulburătoare am devoalat prin tehnici detectiviste! Un asistent de la Studii Medievale face hairstyling, fiind, mi s-a comunicat, o vedetă în domeniu. Tipul nu se limitează numai la a-și etala coafurile personale, excentrice, în amfiteatru, dar îi mai tunde și pe studenți, uneori pe parcursul seminariilor, derulînd, pare-se, analogii sofisticate între estetica sa frizerească și bretonul standard al pajului din Evul Mediu. Analizele medievistice pe viu, cum ar veni, îi amețesc de fericire pe copii, care nu lipsesc niciodată de la aceste ore, unde primesc, alături de informații cool, și frizuri trendy!“

Încă o tuse urîtă a întrerupt confesiunea lui Baghet. A eliberat o secreție suspectă într-o batistă și, ulterior, și-a reluat narațiunea: „Una de la Franceză cîntă într-o trupă vintage și, la cursul de Studii Culturale Francofone, face vocalize, à la Édith Piaf, cu învățăceii încîntați din bănci. Alta, de la voi, de la Engleză, dimpotrivă, e metalistă și ține concerte live în amfiteatru, cu auditoriul în delir, cocoțată pe bănci, întinzînd, ritmic, degete rășchirate și telefoane luminoase în aer.  Studenții adoră asemenea marțafoi… Ca atare, am hotărît să mă transform și eu în erou. M-am gîndit că postura de luptător K1 îmi va aduce o mare popularitate…“ „Vai!“, am exclamat. „Ai căpătat contuziile la un meci!“ „Oh, nu!“, a răspuns Noe. „Nu sînt în faza meciurilor. Învăț. Aveam însă de predat, la anul I B, portretul lui Ștefan cel Mare, făcut de Grigore Ureche. Am vrut să-i dau culoare marțială, chiar dacă nu lupt încă în ring. Am cerut un voluntar pentru rolul domnitorului. Am precizat că eu voi fi un boier inocent. S-a oferit Mișa Ovinuț, băietanul creț din Vaslui. M-a rupt, frate, nu altceva! A interpretat, cred, sintagma degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat extrem de literal. Extrem de literal, în puii mei!…“

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.