Simona Halep a umplut sufletele românilor de bucurie și de mîndrie. N-au fost puțini cei care, în diverse manifestări publice, s-au lăsat pradă ispitei de a ciupi din aura victoriei pentru folosul propriu, uneori în forme extravagante.
Mitingul PSD-ALDE a profitat fără jenă de finala de la Roland Garros, ca moment preliminar începerii festivităților. Cu siguranță, aveau pregătite ambele variante, și pentru succes, și pentru înfrîngere, „c-așa-i în tenis“, cum zicea odinioară Toma Caragiu. Iar Simona, cuminte, a cîștigat.
Contînd pe civilitatea sportivei, Gabriela Firea, primar de București, a plusat, afișîndu-se la brațetă cu purtătoarea cupei. Juma-juma. A fost huiduită. Pesediștii s-au enervat: nu așa ne-a fost vorba! Au dat drumul la mașinăria de dejecții, umplînd iarăși net-ul de mesaje sulfuroase. Nu pe primăriță ar fi huiduit-o lumea pe stadion, ci pe Simona, că și-a permis să-și adjudece 50% din victorie. Apoi, cînd au văzut că au făcut-o lată, au trimis la înaintare vidanjorii cu parfum de regrete.
N-a trecut mult timp și Simona a devenit din nou corp delict, iar de data asta nu doar în oropsita noastră Românie, ci mapamondic. O caricatură din Charlie Hebdo a încins spiritele pînă la iminența unui nou conflict internațional. Unii s au declarat ultragiați și s-au dezis instantaneu de nația franțuză, de Occident, de globul planetar și de galaxia Andromeda. Alții, mai cu fereală, și-au clamat entuziasmul față de ironia corozivă a caricaturiștilor de la Charlie, pentru că, precum se știe, cu o floare nu se face primăvară, iar noi ar fi cazul să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nu pe Simona a ironizat-o Charlie, ci naționalismul nostru de două parale. Alții, și mai dibaci, au socotit că, de fapt, în vizor erau înșiși franțuzii prostiți de clișeele cu țigani și otrăviți de xenofobie. Oricum, valul indignării a zdrobit apologetica.
Citesc pe Facebook un anunț al ambasadorului României la Paris, care încearcă să asigure cititorii că nația franceză nu ne e ostilă – ne-a fost oare cîndva? – și că ar fi bine să nu facem din țînțar armăsar. Îi răspunde pe dată furibund dna Maria Grapini, europarlamentar. Nu mă pot abține să citez: „Domnule Ambasador, cu tot respectul nu înteleg exprimarea… efectul avut asupra unora…? Asupra tuturor romanilor! Asupra dumneavoastra nu? Ati facut o scrisoare oficială Presedintelui Frantei sa iasa cu un mesaj public de apreciere pentru Simona si sa-si ceara scuze???? M-am saturat sa lucram cu mănusi de matase iar ei cu barosul!“ (Scuze, normele citării mă obligă să reproduc ad litteram, inclusiv în ce privește diacriticele limbii națiunii pe care atît de mult o iubim.) Să-l lăsăm dară pe domnul Macron aplecat asupra pupitrului pe care se străduiește să-și compună scrisoarea de scuze și să ne întoarcem asupra chestiunii, care merită, totuși, un dram de reflecție serioasă.
Prostul gust n-are de ce să facă obiectul unor dispute diplomatice. Nici măcar bunul gust. Pe mine, unul, caricatura celor de la Charlie m-a lăsat rece: o compoziție fără sare și piper, cum am mai văzut cu miile. Nereușită și ca idee, și ca grafică. Sînt cumva culpabil pentru „înălțarea estetică“ pe care mi-am permis să o exercit? Pesemne că da. Și asta pentru că am comis ceea ce în estetica receptării se cheamă o „eroare de gen“.
Caricatura e îndeobște o formă de umor și, ca tot ce ține de umor, țintește să provoace o delectare veselă, amuzament și bună dispoziție. Nu însă și în cazul Charlie. Caricaturile lor vor să enerveze. Și, după cum se vede, reușesc cu brio.
Ca să enervezi, trebuie să-ți alegi, prin subiect, prin mesaj, prin reprezentare, publicul-țintă: enervabilii. Cei gata să sară ciupiți de fund cînd au senzația că s-a atins ceva intangibil. Noi, aici, în România, nu ducem lipsă de enervabili. Mă întreb dacă cei de la Charlie au și vreun colaborator știutor de română care să le dea seama de reacțiile stîrnite, să-și poată freca mîinile satisfăcuți. Sau, poate, în lipsa unui astfel de intermediar, așteaptă și ei, ca și doamna Grapini, scrisoarea de scuze a lui Macron – în limba franceză.
Unii spun că cei de la Charlie Hebdo joacă, într-un fel, la cacealma, forțînd limitele democrației pentru a-i testa vitalitatea. Democrația, precum se știe, tinde să devină bleagă și soporifică, așa că te poți trezi peste noapte cu vreun Trump, cu vreun Orbán. În arte, cel puțin, scandalul a fost mai totdeauna unealtă a primenirii, a revigorării. Poate că așa e și în politică. Poate că scandalul de dinainte e preferabil celui post festum, cel mai adesea agonic.
Este, în orice caz, un joc hazardat cel pe care îl practică Charlie și, cum s-a văzut, periculos. Unii vor scrisori de scuze de la președintele Franței. Alții, mai pragmatici, își obțin singuri reparația morală, cu ajutorul Kalașnikoavelor.
Există enervabili și enervabili.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
