Dacă săptămîna trecută s-a făcut în revista noastră un Dosar despre chiul, aș adăuga și eu niște povești despre asemenea bucurii eliberatoare pe care, nu o dată, mi le-am permis.

Prima oară, prin clasa a doua sau a treia, nu mai știu exact, un coleg, nici numele lui nu mi-l mai aduc aminte, mi-a propus să merg la el în vizită, să ne jucăm, în timpul orelor. Stătea aproape de școală. Avea un plan întreg, ce și cum să-i explicăm apoi învățătoarei, cînd ne-ar fi întrebat de ce am lipsit. Cred că planul era pentru o singură oră, dar, luîndu-ne cu joaca, noi am lipsit toată ziua. Părinții colegului meu erau la serviciu și nu veneau acasă decît seara, așa că, m-a asigurat el, din punctul ăsta de vedere nu era nici un pericol. Eu totuși eram conștient că fac o mare prostie și mi-era destul de frică. Dar ce dulce era acel sentiment, să fac ce vreau, în timp ce restul colegilor stăteau cuminți la ore. Ce făceam, de fapt? Amicul scosese de sub un pat o țeavă cu cornete și ne apucaserăm să tragem cu ele prin casă. Cum aveau ac în vîrf, ceea ce nu mai văzusem (doar auzisem), se înfigeau în canapele, în uși, în mobile și chiar în pereți. Cu o plăcere incredibilă am luat la țintă personajele din carpeta clasică a acelor vremuri, „Răpirea din serai”, care, bineînțeles, era și ea desfășurată pe unul din pereții apartamentului colegului meu. Ne atrăgea mai ales calul roib, atît de încordat și de înflăcărat că simțeai parcă nevoia să-l mai „dezumfli” cu cîte un cornet. Apoi, țin minte că la un moment dat s-a iscat o mare dispută între noi, legată de sexul calului. În primul rînd, era iapă sau cal? În al doilea rînd, unde anume ar fi trebuit să-i fie „păsărica”, fiindcă nu era figurată. Bine, nu mi-e clar ce termen foloseam noi atunci pentru asta, dar el spunea că ar fi trebuit să fie undeva între picioarele din spate, în vreme ce eu, în prostia mea, susțineam că trebuie să fie între picioarele din față. Pînă la urmă, el a reușit să mă convingă prin comparații logice cu corpul uman. După episodul cu cornetele, ne-am apucat să povestim tot felul de lucruri. Mai mult ca sigur am vorbit și despre colege, care pe cine plăcea. Printre altele, tovarășul de chiul mi-a spus că tatăl lui e macaragiu. „Cum adică macaragiu? Stă acolo sus, în cabina macaralei?” „Da.” „Ha, ha, macaragiu!” Astăzi mă tem că l-oi fi făcut chiar să se simtă prost, dar atît ideea, cît și sonoritatea numelui acestei meserii mă amuzau teribil: macaragiu!

În acea după-amiază, am ajuns acasă ca și cum aș fi venit de la școală și, bineînțeles, nu am scos nici o vorbă despre escapada noastră. De altfel, ne juraserăm amîndoi să nu spunem nimic. A doua zi, am dat ochii cu învățătoarea. Eram cam sfecliți, dar am avut plăcuta surpriză că nu ne-a întrebat absolut nimic, ca și cum nici nu ne-ar fi observat lipsa din ziua precedentă. N-a fost nevoie să spunem nici o minciună. Ne-am propus atunci să repetăm figura, dar nu s-a mai întîmplat, probabil că ne-am luat cu școala.

În liceu am chiulit foarte mult și ne făcuserăm obiceiul să jucăm baschet în curte, mai ales în timpul plictisitoarelor ore de matematică. Nu ne păsa nici măcar că profesorul ne putea vedea pe geam. La facultate am înlocuit baschetul cu bridge-ul. În loc să mergem la cursuri, ne refugiam prin sălile libere din podul facultății și trăgeam cîte-o partidă. De fapt, în focul donelor succesive, uitam complet de ore și de celelalte lucruri pe care le mai aveam de făcut. Orele și uneori chiar zilele treceau pe negîndite, printre licitații, manșe, șlemuri și discuții despre joc. Într-o zi însă, aveam ore de laborator cu un profesor scund și pedant, care-și asorta la cravata maro, cu dungulițe aurii, șosetele tot maro cu dungulițe aurii. Mic și țeapăn, ne preda cu severitate o materie de-a dreptul imposibilă. Orele ni se păreau un coșmar. Regula era că, la trei absențe de la acel laborator, nu ne mai primea la examen. Împreună cu un bun prieten, lipsiserăm deja la două laboratoare că, deh, nu era să lăsăm de la noi. Încă o absență însă ar fi fost gravă, iar pe noi ne mîncau tălpile. Ne uitam disperați unul la altul, întrebîndu-ne de unde ar putea veni o salvare. Salvarea nervilor și a două ore din viața noastră. Nu puteam spera la vreo absență neașteptată din partea profesorului roboțel, tot așa cum nu puteam miza pe vreun cutremur catastrofal care să se întîmple tocmai atunci. În cele din urmă, o luminiță a licărit în ochii prietenului meu. „Și dacă totuși?”, a murmurat el. Îmi trecuse și mie prin cap. Ce-ar fi fost dacă, în ciuda regulii și a tuturor consecințelor, am fi lipsit și a treia oară? Ce mare lucru ni se putea întîmpla? Pînă la examen găseam noi o soluție, un motiv, ceva. Libertatea de moment era mai importantă decît orice. Brusc, ne-am eliberat mental de toate constrîngerile. Am rupt-o la fugă pe scări fericiți, scăpînd tot felul de vorbe deșucheate la adresa profesorului, cu materia lui cu tot. Ne-am înfundat în snack-barul de la parterul hotelului Negoiu din apropiere, unde am comandat chifle și vodcă. Am calculat cîte chifle ne trebuiau ca să nu ne mai fie foame, așa încît să ne rămînă și destui bani de vodcă. N-am uitat nici pînă astăzi că o chiflă era 25 de bani, iar suta de grame de vodcă 15 lei. Vodca era, bineînțeles, scopul principal și eliberarea absolută. Barul era frecventat pe atunci de studenți africani, bursieri la Universitatea din București. Cu timpul s-a înserat, iar cei care țineau localul nu s-au grăbit să aprindă lumina. În dosul tejghelei ardea flacăra albastră, fascinantă, a unui aragaz. De partea cealaltă, la mese, nu mai vedeam decît albul ochilor, adică perechi de ochi clipind și dinții albi ai studenților africani. Ca în desenele animate.