Pe cînd fiul meu (astăzi student) se afla în ciclul primar, doamna învăţătoare le-a cerut copiilor din clasă să scrie o compunere chiar cu acest titlu – Doamna învăţătoare. Elevii s-au pus pe lucru şi, după o oră, au început să-şi citească producţiile în plen. „Doamna învăţătoare e bună şi ne învaţă lucruri interesante“, „Doamna învăţătoare are multă răbdare cu noi“, „Doamna învăţătoare ne tratează cu multă duioşie“ etc. etc. Printre colegii băiatului meu se afla şi un oarecare puşti poreclit Mopsul, personaj cu un grad de zvăpăiere, să zicem, peste standardul obişnuit al respectivei vîrste. Mopsul primea, frecvent, reproşuri acide din partea învăţătoarei şi, cu o ritmicitate destul de susţinută, era invitat să iasă din oră. Doamna nu-l ierta nici la şedinţele cu părinţii, ajungînd să-l numească „obrăznicătura obrăznicăturilor“ (apelativ la care mama lui lăsa, invariabil, privirea în jos, ruşinată). În ziua compunerii cu pricina, Mopsul se dădea de ceasul morţii, cu mîna fluturată pe sus, să-şi citească şi el micul portret. Într-un tîrziu, învăţătoarea – înduplecată – cedă şi spuse: „Bine, dragă, haide, arată-ne şi tu ce ai făcut!“ Mopsul se ridică în picioare, plin de importanţa momentului, şi citi solemn frazele de deschidere: „Doamna noastră învăţătoare e o femeie de o frumuseţe deosebită. De aceea, cred că o plac foarte mult toţi băieţii care au cunoscut-o, o cunosc sau o vor cunoaşte.“
Apoi, continuă în aceeaşi notă, subliniind perfecţiunea siluetei doamnei, opulenţa bustului şi conturul estetic al picioarelor sale. Nu uită de „zîmbetul drăguţ“ care „îi luminează faţa“, cu precădere observabil „din profil“. Adăugă o seamă de consideraţii pe marginea gustului desăvîrşit al învăţătoarei în alegerea hainelor şi concluzionă patetic: „Cînd voi fi mare, aş vrea să mă însor cu doamna învăţătoare.“ Dacă, pînă în acest punct, iepuroii îşi dădeau ghionturi pe sub bancă şi rîdeau înfundat, la încheierea apoteotică a Mopsului se produse o rupere de nori: hohote isterice, agitaţie furibundă, gesticulaţie anarhică. Surpriză de proporţii, însă! Doamna învăţătoare rămase cu o expresie sobră şi, bătînd violent în catedră, ceru imperios linişte. La potolirea nebuniei, comentă cu glas ofuscat: „Doamne, cît de insensibili aţi devenit! Cum puteţi reacţiona aşa sălbatic în faţa unei compuneri atît de poetice? Acest copil are o mare profunzime. Văd la el emoţii extrem de adînci, iar voi parcă v-aţi afla în junglă!“ Inutil de precizat faptul că, din momentul cu pricina, viaţa Mopsului s-a schimbat radical. A ajuns elevul favorit al doamnei. Obrăznicăturii obrăznicăturilor i-au crescut, subit, aripi de îngeraş. Pînă şi şedinţele cu părinţii s-au transformat în mici conclavuri idilice, unde aerul respirat avea în el ceva diafan.
Trebuie să admit că amintirea de mai sus (care îi aparţine, în fond, fiului meu, Andrei, eu preluînd-o gata „formată“) a fost reactivată, în mintea mea, de nişte microinterviuri cu elevi, difuzate în interiorul unei campanii de televiziune pentru identificarea profesorilor excepţionali. Interesant mi s-a părut că fiecare tînăr vedea alte calităţi ca fiind reprezentative în cazul „excepţionalităţii“ dascălului său, fapt elocvent pentru natura labilă a universului plin de idiosincrazii în care vieţuim. Raporturile dintre noi sînt, fundamental, emoţionale, raţionalitatea, logica şi obiectivitatea funcţionînd, în retorica zilnică, drept simple elemente de decor. Evaluarea celuilalt este mereu o chestiune de răspuns la stimulii chimiei afective, o problemă de mixaj între stereotip personal şi zgîndărire afectivă, o îmbinare dintre fondul obscur-fiinţial şi cel – prezumtiv măcar – inteligent-social. Din peisajul propriilor trăiri nu putem evada, oricît de mult ne-am dori-o. Fondul reptilian, de sentimentalism atavic, apare, în ultimă instanţă, ca o limită de nedepăşit, vorba lui Gabriel Liiceanu. Prin urmare, am ajuns să cred că nu degeaba mă obsedează un banc pe care l-am auzit cîndva într-o universitate americană şi pe care vi-l spun şi dumneavoastră în încheierea comentariului meu de astăzi.
Intră un tip într-un pet shop şi priveşte admirativ papagalul dominant, viu colorat, mare cît o pasăre de curte. „Cît costă ăsta?“ îl întreabă pe vînzător. „Două mii de dolari, domnule.“ „Două mii de dolari?! Ai înnebunit? Dar ce face?“ „Vorbeşte, cîntă şi dansează, domnule.“ Tipul clatină, neconvins, din cap şi, întorcîndu-se către alt papagal – mai mic –, dar tot frumos colorat, întreabă din nou: „Şi ăsta cît e?“ „Trei mii, domnule.“ „Trei mii?! Hai că asta-i bună! Dar el ce face, mă rog frumos?“ „Cîntă, dansează şi ştie filozofie. Citează foarte competent din Kant şi Hegel.“ Iritat, omul arată spre papagalul cel mai urît din tot magazinul, un specimen fără multe pene, chior, şchiop şi derutat. „Ei bine, ăla cît costă?“ „Acela, domnule, valorează nici mai mult, nici mai puţin decît cincisprezece mii de dolari!“ Tipul cască ochii cît cepele şi zice: „Îţi baţi joc de mine! Ce face pocitania asta?“ „Stimate domn, ăsta nu face absolut nimic, săracul, dar ceilalţi doi îl strigă domn’ profesor!“ Ce evaluare mai „obiectivă“ ca aceasta ne-am putea dori în special noi, profesorii?
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
