„După telefon“, cum ar spune muzicienii de meserie, mai ales cei mai vîrstnici, despre lăutari sau despre necunoscătorii de note muzicale. Numai că aici e o diferență mare. Una e să fii lăutar, alta e să fii, pur și simplu, necunoscător de note. Lăutăria vine din străfunduri, din adîncurile de unde vine și povestea, din genunile sufletului omenesc, din spații care, pe măsură ce le explorezi, devin tot mai întinse. Lăutarul, de orice fel va fi fiind el, prinde-n zbor păsăruica unei linii melodice, o ține puțin în cuibul din mintea și din sufletul lui, după care-i dă drumul. Așa, ca să zboare și el alături de ea. Necunoscătorul de note care cîntă după ureche, doar pentru că e mișto să-l știe lumea de cîntăreț – plus că poate mai e și bocciu –, arestează păsăruica și-o uită-n colivie. O ține „de frumusețe“, în casă. După cum există și necunoscători de note cît se poate de curați, de bine intenționați, de iubitori ai armoniei în general, care trăiesc în marele cor al iubirii de muzică. Dar ăstora din urmă nici nu le ar trece prin cap să se dea „de meserie“.
Așa e cu mai toate meseriile de pe lumea asta. Deseori se simte de la o poștă cine-i afon pe vecie, dar pus pe construit statut, cine-i „lăutar“, cine-i lăutar bun, cine-i doar împătimit sau cine-i muzician ca la carte. Alteori te-nșeli cumplit. Cine părea la început neconvingător sau complet pe dinafară se dovedește la un moment dat că e o minune. După cum se poate întîmpla ca unul care pare a fi un olimpian în meseria lui să sfîrșească prin a lăsa să se vadă că nu e decît o gogoașă umflată, producătoare de catastrofe. Lucrurile sînt mereu amestecate și au chipul dubiului, al neîncrederii, al sucirii, dar și pe cele ale căutării, recunoașterii, considerației, adică toată scara pe care urcăm și coborîm, zilnic, cei mai mulți dintre noi. Așa e să vorbești despre oameni după ureche. Așa se naște valul care mătură din calea lui indivizi și grupuri întregi despre care s-a spus, într-un anumit fel, la un moment dat, o poveste. Cînd sînt luate după ureche – și apoi aruncate cumva în lume –, poveștile pot să sfîrșească foarte urît.
După ureche poți să afli și să zici multe enormități. Că toți românii sînt leneși și fură. Că toți nemții sînt lipsiți de umor. Că romii sînt responsabili pentru tot ce-i rău și pentru tot ce nu merge în societate. Că Soros le strecoară cîte o bancnotă în buzunar tuturor celor care ies în stradă să protesteze. Că toți italienii sînt mafioți. Că evreii sînt stăpînii lumii. Că toți pesediștii sînt răi. Că toți peneliștii și useriștii sînt buni. Că toți medicii sînt șpăgari. Că tînăra generație e drogată, debusolată, lipsită de orice fel de valoare. Că la Cluj se trăiește mai bine decît la Montréal. Că dacă stai între o ușă și un geam deschise, și mai ales dacă n-ai vată în urechi, „te trage“ curentul. Că toți locuitorii județului Alba conduc mașinile abisal de prost. Că orice vaccin produce un dezastru. Că orice locuitor al județului Vaslui umblă cu un topor asupra sa, pentru orice eventualitate. Că orice film românesc se aude prost în cinematograf. Că orice tentativă de calificare a Naționalei noastre de fotbal e sortită eșecului. Că toți americanii sînt grași și proști. Că doar românii sînt deștepți, au umor și se descurcă în orice situație, deși, cum se zice mai sus, sînt leneși și fură.
După ureche poți să conduci țări, companii, organizații mondiale, asociații, partide, adunări de bloc, TIR-uri pe autostrăzile lumii, proiecte de anvergură, institute de cercetări, universități, servicii de informații, armate, tîrguri, spitale, școli, crame, edituri, restaurante, mall-uri, mari instituții de presă, fabrici de înghețată, campanii publicitare, lucrări de asfaltare și reamenajare, restaurări de monumente istorice, construiri de autostrăzi, grădinițe bilingve, ședințe de psihoterapie, birouri de arhitectură, excavatoare, chioșcuri de legume, primării, consilii județene, festivaluri, mașini închiriate, în leasing sau proprietate personală, cofetării, motostivuitoare, teatre, muzee, chiar și filarmonici.
După ureche poți să vorbești la televizor, ca analist, ore întregi, despre orice, cu o ambiție și cu un aer de cunoscător care produc crăparea instantanee a smalțului dinților pe toată suprafața de acoperire a emisiei stației de televiziune la care se emit părerile competente. Poți să te înfoi în pene asemenea celui mai iritat curcan din ogradă, să-ți scuturi mărgelele și să dai drumul unor discuții aiuritoare, cu pretenția că ești în slujba cetățeanului și îi explici ce se întîmplă cu adevărat pe lumea asta, neezitînd să te dai exemplu doar pe tine, pentru că, nu-i așa, la urma urmei ești persoana cea mai informată, pe care o cunoști cel mai bine și în care ai cea mai mare încredere.
După ureche poți să scrii și un articol, ca acela pe care l-am scris eu săptămîna trecută. Auzisem povestea la o petrecere la care s-a rîs amar. După o bună bucată de vreme, am sunat persoana care-o spusese, s-o anunț că am preluat povestea într-un articol. Mi-a răspuns rîzînd: „Bă, n-ai fost atent. Eu am zis c-o știu dintr-o carte, cu poveștile unei traducătoare.“ Am intrat în panică, dar am găsit cartea repede. Am găsit și rădăcina istorioarei. E un fragmențel de poveste adevărată din volumul Traducerile din poveste, de Luminița Voina-Răuț, editura Vellant, 2010. Trimisesem deja articolul. Olandezii erau, de fapt, francezi, vacile erau bivoli, esența cu biserica din sat era profund aceeași. O poveste care a decolat dintr-o carte și-a ajuns pe aeroportul supraaglomerat al unei petreceri. Asta e cu prinsul din aer. Nimic nu iartă lipsa de atenție. Am sunat imediat autoarea și mi-am cerut scuze. Ceea ce fac, încă o dată, aici.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
