Uitaţi-vă, pe drumurile patriei, la felul în care sînt semnalizate lucrările de întreţinere a şoselelor. Un suport strîmb, fixat cu un bolovan, de care atîrnă şui un semn incert, din tablă mototolită şi murdărită cu noroi. Semnul ăsta apare din neant, întotdeauna după un viraj, fără nici o avertizare, ca o fantomă a ceţurilor de la capătul Europei. Lîngă semn, un compatriot cu figura nimicită de bomba atomică a oboselii istorice, purtînd o vestă năclăită de toate unsorile lumii. În continuarea mîinii compatriotului, veţi descoperi, bălăbănindu-se, ca o pendulă cosmică a plictiselii metafizice, o paletă. Teoretic, paleta asta ar trebui să fie roşie pe o parte şi verde pe cealaltă. Evident că nu mai e de multă vreme aşa. Timpul şi umorul, marii noştri aliaţi istorici, au transformat obiectul cu pricina în simbolul absolut. Pentru că nici nu contează dacă se mai înţelege ceva din paleta aia veche, scorojită, decolorată, pe care compatriotul însărcinat cu folosirea ei o flutură oniric. Ar putea să aibă orice alt obiect. O furculiţă, un pix, o coasă, un disc cu manele, sau un baston de abanos, cu mîner de fildeş. Mesajul pe care trebuie să îl decodifici soseşte oricum. Marele moment de înţelegere nu vine din alternanţa banală a culorilor roşu şi verde, care îţi spun că trebuie să te opreşti sau că poţi să mergi mai departe. Pricepi, de fapt, ce ai de făcut, după gesticulaţia imponderabilă a compatriotului. Se uită în zare, cu privirea încărcată de nostalgia perlelor muzicale din tezaurul de înţelepciune al folclorului nostru urban, trage o flegmă adunată din profunzimea continuităţii noastre pe aceste meleaguri, şi face un gest care e, pentru străini, cel puţin la fel de intraductibil ca legendarul nostru cuvînt „dor“. Ei bine, noi înţelegem enorm din acest gest. Nu pentru că avem o cultură a descifrării simbolurilor, ci pentru că deţinem o glorioasă experienţă seculară a complicităţii.

În lumea largă, căile de comunicaţie sînt spaţii investite cu un evident respect. Ori de cîte ori călătorim prin alte ţări şi dăm peste lucrări de întreţinere a drumurilor, ne extaziem în faţa spectacolului semnalizării. Orice lucrare, oricît de neînsemnată, se bucură de regia de lumini şi semne a unei superproducţii… rutiere. Pentru noi, şiragurile de lumini care clipesc, nenumăratele avertizări, puzderia de semne care îţi arată pe unde să mergi şi care te anunţă, cu kilometri înainte, ce trebuie să faci, reprezintă un subiect de povestit la întoarcerea acasă, cel puţin la fel de important ca marile muzee, catedralele, sau fortăreţele cocoţate pe dealuri. Şi pentru că, nu o dată, aspiraţiile noastre nu se potrivesc mai deloc cu realitatea în care trăim zilnic, pentru a nu aluneca în depresie, imediat după momentul de admiraţie, vin, izbăvitoare, negarea şi miştocăreala. „La urma urmei, ce vor ăştia să demonstreze cu toate prostiile astea luminoase? Ce-i cu toată circăreala asta de lumini, pentru un rahat de petec în asfalt, sau pentru tîmpenia de a tunde buruienile de pe marginea drumului? Asta e, domnule, manifestare de naţie care se plictiseşte şi nu mai are ce face. Nu mai ştiu pe ce să dea banii. Şi habar n-au să se descurce dacă le iei salopetele astea ştoc, becurile alea de te ameţesc, şi toate sculuţele cu care lucrează. Ăştia sînt varză dacă le iei schema şi desenul. Habar n-au să se descurce.“Respectul pentru spaţiul public e marea noastră nostalgie. Pentru că trăim în absenţa lui totală, e subiectul nostru favorit de dezbatere, dar şi ciuca bătăilor, subiectul bancurilor antologice şi sursa caterincii naţionale; sublimul şi derizoriul deopotrivă. În cultura altor popoare, drumul e un spaţiu investit cu respect, nu doar cu grija întreţinerii. E un spaţiu public de mare importanţă şi un semn al valorii civilizaţiei. Cînd compatriotul nostru flutură abisal paleta scorojită şi flegmează în proximitatea semnului vag de circulaţie, fixat cu un bolovan, el nu ne spune, de fapt, că trebuie să ne oprim, sau că putem să mergem mai departe. Asta e doar coaja, pieliţa coconului de sensuri pe care le împărţim cu dînsul. El ne spune că a mai trecut o zi din eternitatea jindului nostru naţional pentru lucrul bine făcut. Ne spune că, poate, odată şi-odată, o să vină şi vremea noastră. Însă că, pînă atunci, mai e mult, şi că n-are nici un sens să privim, bălind, la bunăstarea altora. „Ăia la care ne uităm noi cu poftă au uitat să fie oameni. Sînt reci, distanţi, nu mai au rezistenţă la boli, pentru că se spală şi nu mai au anticorpi, n-au umor şi nu înţeleg bucuria vieţii“. Orice urmă de resort interior al revoltei faţă de propria natură se transformă într-o uriaşă proiecţie. Pe istorie, pe soartă, pe invadatori, pe lume. Pe toată lumea.

Nu există zi de la Dumnezeu în care să nu blestemăm drumurile acestei ţări. Puzderia de gropi şi de hîrtoape alimentează epopeic isteria naţională a circulaţiei rutiere. Pe fundalul acestei stări de spirit, delirul căutării noastre pentru aflarea unui sine al acestei părţi de lume îşi găseşte punctul culminant în următoarea imagine. Drum în lucru. E bine, zicem. „Se mai repară dracului mizeria asta de şosea pe care ne rupem maşinile. Ne-om mai civiliza şi noi“. Pentru că nu putem lucra noaptea, care e lăsată pentru somn, lucrăm ziua, oprind circulaţia, şi admirînd coloanele lungi de kilometri, aflate în aşteptarea minunatei bălăngăniri de paletă care ne izbăveşte de aşteptare. La un moment dat, coloana se pune în mişcare. Iar în urma ei, pe marginile drumului, rămîn dovezile de netăgăduit ale respectului nostru profund pentru spaţiul public. Munţii de gunoaie aruncate din maşini.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.