Au trecut peste douăzeci de ani de cînd în România se puteau interzice un film, o carte, o piesă muzicală, un spectacol de teatru. Dacă actul artistic nu corespundea, din punct de vedere ideologic, tovarăşii însărcinaţi cu educaţia şi cultura socialistă îl puneau la popreală. Nu aveai cum să-i dai în judecată şi să-i tragi la răspundere pentru abuzurile greu de imaginat pe care le făceau. Nu puteai să-i dai în judecată nici pentru că erau proşti, analfabeţi, primitivi, ticăloşi sau, pur şi simplu, perfizi şi răi. Prin urmare, în România preşedintelui Nicolae Ceauşescu nu puteai să te adresezi justiţiei pentru un abuz comis de vreun tovarăş de la legendarul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, care interzicea un spectacol. Azi, într-o Românie departe de a fi o democraţie perfectă, te poţi adresa justiţiei pentru orice chestie îţi trece prin minte. Iar acest lucru poate fi făcut de orice cetăţean al acestei ţări. De curînd, domnul Valentin Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu, a pierdut un proces împotriva Teatrului Odeon. Reclamantul înregistrase la OSIM numele familiei sale şi dorea ca spectacolul Ultimele ore ale lui Nicolae Ceauşescu să fie oprit, pentru că folosea, fără drept, marca înregistrată Ceauşescu, cerînd şi daune morale simbolice în valoare de 1 leu. Procesul s-a încheiat fără ca reclamantul să aibă cîştig de cauză. 

Ar fi foarte uşor să transformi povestea asta într-un mişto crunt, într-o turnare de zoaie în cap, troacă de porci, spălare pe jos, facere de arşice, vărzuială şi cîte şi mai cîte. Generoasa limbă română excelează la capitolul ăsta. Dar răspunsul pe care îl poate primi un asemenea act de exercitare a libertăţii, aşa cum este chemarea în judecată a Teatrului Odeon de către domnul Valentin Ceauşescu, trebuie să aibă un ton civilizat. Altminteri, anii trecuţi din Decembrie ’89 pînă acum s-ar dovedi a fi un timp pierdut de pomană. Domnul Valentin Ceauşescu nu a ales să fie fiul lui Nicolae Ceauşescu. Ca noi toţi, în raport cu părinţii noştri. Spre deosebire de fratele său mai mic, Nicu Ceauşescu, nu a fost o prezenţă politică vizibilă în anii în care tatăl lor a condus ţara. Cu toate astea, vrînd-nevrînd, a fost unul dintre cei care s-au bucurat de prezenţa familiei sale la vîrful sistemului autocratic din România. Dincolo de implicarea sa în fotbal, ca susţinător fervent al echipei Steaua, discreţia prezenţei sale în spaţiul public e un lucru recunoscut. În nebunia evenimentelor de la sfîrşitul lui 1989 a fost arestat, acuzat de subminarea economiei naţionale şi reţinut, pînă prin august 1990. A fost, alături de sora sa, victima unor acuzaţii nedovedite, a unui val de ură şi dorinţă de răzbunare, lucruri oarecum fireşti pentru starea psihologică atît de complicată a unui popor sălbăticit, ţinut sub teroare şi muncit interior, inconştient, de un vechi şi profund sentiment de culpabilitate. A văzut, ca noi toţi, la televizor, simulacrul de proces intentat părinţilor săi, care au sfîrşit în faţa plutonului de execuţie. Cei mai mulţi dintre noi vedeau cum zac pe jos trupurile „Odiosului“ şi „Sinistrei“ care terorizaseră România. Domnul Valentin Ceauşescu îşi vedea părinţii, executaţi în urma unui proces jenant, la care asistaseră chiar apropiaţi ai familiei prezidenţiale. La televizor, se arătau obsesiv „robinetele de aur“ din reşedinţele familiei Ceauşescu, ale Zoiei Ceauşescu, „bogăţiile neînchipuite“ de care se bucuraseră „Tiranii“, împreună cu „beizadelele“ lor. Ulterior, s-a dovedit că robinetele cu pricina nu erau din aur, iar celebrele conturi ale lui Nicolae Ceauşescu au rămas la fel de nedescoperite ca OZN-ul prăbuşit la Roswell. 

Nu e foarte greu să înţelegi frustrarea domnului Valentin Ceauşescu, un om care şi-a văzut părinţii executaţi, fratele şi sora murind după lungi suferinţe, numele familiei porcăit în toate felurile posibile, de mii de ori pe zi, atîta amar de vreme. Însă domnul Valentin Ceauşescu ar trebui să înţeleagă că numele familiei sale nu-i mai aparţine doar dumnealui. Vrînd-nevrînd, el ne aparţine tuturor. Nicolae Ceauşescu a dorit cu orice chip să nu-şi mai aparţină, ci să se livreze plenar întregului popor. Dacă domnul Valentin Ceauşescu e deranjat de abuzurile asupra numelui familiei sale, de ce n-a înregistrat marca înainte de 1989, cînd numele era folosit sufocant? De ce n-a protestat în justiţie atunci cînd, zilnic, spectacolele omagiale purtau numele Ceauşescu? Ştiu, cele mai multe spectacole erau oferite gratuit, dar nu erau tot folosiri comerciale ale mărcii, cîtă vreme, totuşi, uneori, biletele la teatru, cărţile, discurile, ziarele şi revistele unde era pomenit numele aveau un preţ? În plus, înregistrarea la OSIM a mărcii Ceauşescu e profund insuficientă pentru dorinţa de a proteja acelaşi nume. Departe de mine intenţia de a dori să-l jignesc pe reclamant, dar îi amintesc faptul că acest popor, bun sau rău, ticălos sau blajin, e, în primul rînd, unul cumplit de hîtru. Nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău. Dar ştiu că domnul Valentin Ceauşescu ar trebui să mai înscrie o serie de mărci care se referă la aceeaşi entitate: Stejarul din Scorniceşti, Cel mai iubit fiu al poporului, Geniul din Carpaţi, Conducătorul iubit, Comandantul suprem, Tovarăşu’, Campionul Păcii, Ctitorul, Demiurgul, Pingelică, Ceaşcă, Nick Ciao, Realesu’, Ceauşică, Scornicelu’, Csoszi, şi lista e lungă. 

Democraţia adevărată e fragilă prin natura ei, se redefineşte zilnic, se adresează la fel de generos şi celor care nu o înţeleg sau nu o acceptă. Ne creează un spaţiu rezonabil tuturor. Îl înţeleg pe domnul Valentin Ceauşescu, atunci cînd caută osemintele părinţilor săi sau cînd e deranjat că vede portretul tatălui său caricaturizat într-o imagine vampirică, pe o sticlă de vodcă ce îi poartă numele. Dar nu îl mai înţeleg cînd vrea să interzică un spectacol de teatru. Aici, domnul Ceauşescu exagerează. Şi face un deserviciu propriei reputaţii la care, bănuiesc, ţine foarte mult.

 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.