De ceva vreme îi tot recomandam unui prieten o carte. N-a citit-o. Au trecut cîţiva ani de atunci. Cu ceva timp în urmă, ne-am văzut. O citise. Uitase de recomandarea mea. Pur şi simplu, îi picase în mînă şi o citise. Îl întreb dacă i-a tihnit lectura. Îmi răspunde! L-a dezamăgit. De ce l-a dezamăgit?! Pentru că oricum autorul l-a dezamăgit cu ceva vreme în urmă. Acum a luat şi cartea, să vadă ce e de capul ei. E clar. Aşa rămîne. Dezamăgit. Insist să aflu de ce. Şi, pînă la urmă, îmi spune. Pentru că prea se dă instanţă morală, că ştie el tot, c-o fi şi-o păţi, ne spune el chestii, trestii, ne explică cine sîntem, pe cînd el, scriitorul, e de fapt un tip imoral. La rîndul meu, o ţin şi eu langa cu întrebările. Dar de ce e un tip imoral? Ce-a făcut aşa de grav, încît să poată fi calificat în felul ăsta? Ei bine, a stat cu anii la mama dracu’, departe de ţara asta, la boierie şi căldurică, după care se vaită că ce greu i-a fost lui p’acolo. Păi, dacă erai un tip moral, zice prietenul meu, nu stăteai, nene, p’acolo, să te vaiţi de singurătate şi spleen. Căutai un loc mai bun, luptai pentru patrie, în exil, făceai chestii. Îi explic răbdător că scriitorul la care ne refeream făcuse, la vremea lui, toate astea. Scria, de altfel, negru pe alb, chiar şi în cartea proaspăt citită. Hai, mă, lasă-mă cu poveştile astea, îmi spune. Ăsta e praf în ochi. M-a dezamăgit, şi gata. Bun, zic. Spune-mi unul care nu te-a dezamăgit. Nu ştiu, îmi răspunde.
Cunosc, mai aproape sau mai la distanţă, destui oameni care lucrează la companii mari, la multinaţionale, la – cum li se spune acum – „jucători importanţi de pe piaţă“. Au o viaţă mult mai bună decît a multora. Au traversat criza sub o puternică protecţie simbolică, aşa cum visaseră cînd erau mici şi îşi doreau să lucreze undeva „ca-n Vest“. Să fie ca ăia din filme. Să facă chestii interesante. Să se identifice cu brandul la care lucrează şi să se inspire din valorile lui. Să trăiască într-un mediu civilizat, contemporan, salubru, cu reguli, cu disciplină. Să facă parte dintr-o comunitate profesională în care se simt confortabil. Nu în cele din urmă, să cîştige decent, să-şi permită o maşină pe care şi-au dorit-o multă vreme şi să poată zbura pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei, prin concedii. Pentru cei mai mulţi dintre cei pe care îi ştiu, nu e bine. Nu e bine, şi pace. Sînt dezamăgiţi. Şi resemnaţi. Şi îşi urăsc locurile de muncă.
Mergi la teatru. Sală plină. Loc independent, teatru cu un public bine definit, care, presupui, ştie la ce vine. Începe spectacolul. Te mai uiţi, din cînd în cînd, la feţe. Evident, spectacolul nu trebuie să ne placă în egală măsură tuturor. În fond, e absolut normal ca unora să le placă, iar altora nu. Teatrul nu e vreun spaţiu al unanimităţii. Dar nu asta e problema. Mulţi stau cu rîsul în gît. Cu un soi de hăhăială, gata să explodeze din plămîni, printre buze, în arena complicităţii cu actorii. Dar treaba asta nu se întîmplă. E altfel de spectacol. Ar rîde un pic, dar parcă le stă în gît rîsul ăsta. Şi nu se simt confortabil. Pentru că s-au obişnuit cu un alt soi de teatru, mai frivol, mai la îndemînă, care nu te pune în situaţii de-astea. La ieşire, auzi clar: mmm-a cam dezamăgit…
Curg dezamăgirile la adresa intelectualilor care n-au refuzat vizibilitatea în spaţiul public. A devenit o plăcere cotidiană exprimarea seturilor de dezamăgiri în toate direcţiile. Că ăla e aşa, că ălălalt e pe dincolo, că nu-l mai suport pe cutare. Dar cea mai frecventă formulă e din lanul bogat al dezamăgirilor definitive. Cutare m-a dezamăgit. Gata. M-am lămurit ce fel de om e. Toate astea, după ani de miere şi de admiraţii ditirambice, care nu mai încăpeau nici în cele mai generoase hambare ale admiraţiei. Pe urmă a venit reversul medaliei. Vînarea oricărui gest, cîntărirea cu balanţe analitice a oricărui cuvinţel, întoarcerea pe dos, de zeci de ori, a oricărei afirmaţii, solidarizări, luări de poziţie, gînd exprimat în spaţiul public. Dintr-odată, nimic nu mai e bine. Domnul de odinioară, subiectul admiraţiei, a devenit doar un nume de familie, exprimat ca şi cînd ne-am fi tras de curele cu el şi-am fi fumat împreună, în uscătorul blocului, cînd eram mici. Ne-a dezamăgit. Acum ştim cum e de fapt. I-am dibuit adevărata faţă. Şi toată gura, pieptul, burta, mîinile şi picioarele sînt încălzite de o lumină a unei plăceri unice. O erotică a dezamăgirii şi a dării ochilor peste cap sau a fluturărilor de gene, care premerg extazul absolut al formulării eliberatoare. M-a dezamăgit. Mai dă-l şi-n mă-sa. S-au concentrat în cîteva cuvinte toţi anii de suferinţă a admiraţiei. Iubirea de pînă acum se dovedeşte a fi un chin cumplit. Doar exprimarea dezamăgirii ne mai poate scoate din suferinţă.
Normal că nimic pe lumea asta nu e bătut în cuie. Scriitorii, muzicienii, actorii, regizorii, gînditorii au momente de glorie şi momente de alunecare, de oboseală, de slăbiciune, de laşitate, de ipocrizie, de cădere. Punînd atît de puţină bază pe noi înşine, i-am învestit pe unii dintre ei cu tot ce nu puteam face noi. Acum, deseori, avem senzaţia că au şi greşit în locul nostru. Pentru că noi credem că artiştii şi intelectualii trebuie să ne salveze. Ei trebuie să ducă ţara asta într-o direcţie bună, iar noi nu avem decît să stăm ca în autocar, în excursie, să privim peisajul. De la dezvoltarea unei uri pentru propriul loc de muncă în care nu se mai poate vedea nimic interesant, pînă la arderea în efigie a celui pe care l-am idolatrizat pînă nu demult, de la formularea insatisfacţiei faţă de orice, pînă la refugiul automutilant în hipnoza televizorului, circulă un rîu de dezamăgiri. E cea mai comodă formă de a scăpa de propria ruşine, de propriile vinovăţii, inabilităţi şi stîngăcii. E cea mai plăcută modalitate de a scăpa de orice lest al conştiinţei.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
